Ochii mei.

tumblr_ofvuyeoxla1uq7y3fo2_1280

 

Am crezut că dacă mă îndepărtez de suflet îmi va trece. Am crezut că dacă nu voi mai simții voi fi rece. N-am crezut că totul se poate oprii atât de repede, să nu pot să mai simt, să văd, să realizez că timpul încă trece. N-am știut că fiorii reci nu se mai simt când mori. Și dau orice să simt totul numai pentru o secundă. Ți-aș da orice să mă faci să simt totul pentru o secundă. Ți-aș șoptii în strună, să simți cum s-adună convingere dar și ură, întelegere și minciună. 

Am crezut că dacă alerg printre sute să-mi fac dreptate o să fiu puternică, dar sunt una din ei. Mă împiedică! Mă împiedică ura, disgrația și rătăcirea. Am crezut că dacă-mi opresc lacrimile voi învinge, dar sunt încă aici, flacăra se stinge.

Prin ochii mei fercirea era trupească, să simt scânteia secetoasă sorbindu-mi fiecare celulă sfidată. Prin ochii mei fericirea era un lucru, ceva ce pot atinge, ce pot creea și distruge. Fericirea era perfidă, mă atingea și disparea ca o scânteie. Se aprindea și se stingea ca un semnal ce-mi alarma orice să sperie.

Aici jos e vorba de putere, dar sus e vorba de cât de ușor ești ca să poți plutii printre stele. Ca să poți ajunge la ele e doar o clipă. E vorba de cât de mult trăiești pe zile, când poți trăii fără a-ți mai număra destine.

Prin ochii mei fericirea era trupească, un desen pe piele-i o hartă, o harpă, o artă. Un desen mi-e martor. Mi-e martor că Tu m-ai ridicat și tot Tu m-ai culcat. Tu m-ai călcat și m-ai încălcat, ai și tu un desen cu mine undeva imprimat pe retine. Prin ochii tăi fericirea e fragilă, fără frânghie nu poți depășii limite. 

 

 

Advertisements

Cărbune.

tumblr_oggm35S6aa1rz4sfeo1_540

Moment intim când te privesc, când ochii-mi sticlesc armonie, iar inima-mi bate o mie. O mie de vise și gânduri străine, o mie de haine atinse de tine. Dar ai plecat. Mereu pleci. Asta pentru că eu nu vreau să rămâi. Asta pentru că nu ți-am dat nici o șansă. Nu am vrut. Nu am avut. Nu am avut șanse să-ți pot da, pielea ta și-a lăsat pe pielea mea “nu mă uita” , și nu o voi face. O să tânjesc a ta privire din amurg până-n zori. Eu am vrut să fie așa, cred că a început să-mi placă ce nu pot avea, să fiu curioasă, să alerg după cineva căruia nu-i pasă. Mă simt vie. Vrăjește-mă, iubire!

Aș fi vrut să te ating mai mult, dar nu o voi face. Am creat un zid și am ales să-ți dau pace. Am ales să stau departe. Ești departe de a fi iubit. Ești pe departe cel mai dorit cărbune neșlefuit; nu vei realiza asta în nici un infinit, fiindcă ești nedemn de privit. Dar am rămas aici așteptând noaptea, în ochii tăi verzi, neclintit. Nu știu de ce m-ai făcut să fiu eu aceea ce nu o vei mai întâlnii vreodată. Poate că asta mi-e ambiția. Să fug cu dorința și să nu o las să se împlinească vreodată. Mai bine s-ar lăsa cerul greu decât să mă mint că nu mi-aș dorii nimic. Dar mai bine nu-ți recunosc niciodată ce simt.

Am o dorință mai mare decât Tine. Să trăiesc zi de zi cu gândul că m-am oprit aici pentru Mine. Am zis NU cu riscul de a nu te mai vedea niciodată, dar tu mi-ai sărutat fruntea cu căldura unui cărbune. Ai început să-mi dai foc la fiecare celulă și nu îmi pot opri disperarea din a-mi spune că tot ce simt acum e tot ce-mi trebuie.

Cărbune neșlefuit de nimeni, ești puternic dar într-o zi o să iei foc și nu o să mai poți fi salvat. Am să te caut neînsemnat prin rătacirea mea spre necunoscut, dar am să uit de unde am plecat și am să mă pierd pe drum. Așa faci cu toată lumea, nu? Cărbune neșlefuit de nimeni, ești puternic azi, dar mâine nu ai nici o garanție.

Suflet,

tumblr_owj5vberFF1rcf4rko1_540

Pâlpâie inima, simt frica odată ce mi se stinge lumina. Acum tremur mai rău ca în Ianuarie, cu plapuma pe mine și mâinile frecându-le. Azi mi-e frică de mâine, mi-e frică de mine. Am ajuns la limita gândurilor, mi le-am împrăștiat. Sunt așa dezordonată încât merge greu să fac curat. Merg greu să fac curat fiindcă mi-e frică, amețesc când văd lumina și pereții iar se apropie de mine. Mă sufocă!

Uneori înot mai mult decât obijnuiesc numai pentru a rămâne la suprafață, dar obosesc și mă scufund și trag o gură sănătoasă, poate d-aia mi-e greață… Îmi simt pulsul în gât dimineața de parcă ar vrea să mă părăsească. De parcă ar vrea să mă părăsească … Când am zis că nu mai vreau să simt nimic nu ne-am gândit la fel. Nu ne-am gândit la fel, suflet.

E a nu știu câta noapte când vreau să fie liniște, să dorm! Agitație, tremur mai rău ca altă dată. Cuvintele surde le aud dar nu le pot simții. Nu mă pot simții! Sunt panicată, singură și fără speranță. Uneori îmi mai dau șanse, șase zile din șase aștept să pot dormii, a șaptea e singura în care de bună voie mi se închid ochii. Uneori mă limitez în a gândii, dar parcă cineva mă ademenește și mă pune să-i vorbesc. Încep. Încep iar să-i povestesc, noapte de noapte. Noapte de noapte vorbesc. Am obosit, vreau liniște , suflet ! Am obosit!

Am obosit să mă mai lupt cu tine. Zile și nopți gânduri îmi scoți. Zile și nopți mă faci să-mi fie frică, mă ascunzi, mă îndepărtezi de mine și mă acuzi. Mă scuzi la oricine de parcă aș fi bolnavă, dar tu mă pui să inspir otravă! Zile și nopți , coși și descoși . Zile și nopți mă închizi între gratii și îmi mai arunci câte o farfurie cu mâncare din când în când; când mă vezi că tremur și râcâi cimentul. Uneori ți se mai face milă și mă descătușezi, mă lași să zâmbesc adevărul și să fumez. Alteori îmi iei totul și mă îngreunezi! Am obosit, suflet, să te păstrez!

 

Cosmos.

tumblr_pbhlrab8ya1sgxindo1_1280

Ocean de sticlă ce se strică strivit de picioarele lui grele. Ocean ale cărui vânturi sunt pierdute printre stele. Mi le-a furat și pe ele. Încă sper să le mai pot avea măcar pe ele, să nu fiu singură pe beznă și să nu-mi fie frică de durere. Încă speram să nu-mi fie frig și să nu-mi întâlnesc întunericul. Ultima stea a căzut si mi-a aflat secretul. A zdruncinat Oceanul!

Stele ce-mi erau lumina, au căzut. Vântul a uitat să le care și le-am pierdut. Vise ce-au vrut să se împlinească s-au scufundat. Am încercat să le prind dar nu le-am apucat. Am încercat să țin ochii deschiși atunci când era lumină, acum îi țin doar închiși pentru a mi-o imagina. Nu! N-am să-i deschid pentru nimeni. Am să rămân singura-mi șansă spre Bine. Singura-mi șansă spre Mine.

Cerul ține nori ce se pierd de mame d-aia aceștia plâng. Vara asta a fost toamnă și n-am unde să mă mai ascund. Nu-mi pot găsii locul m-am blocat în trecut, n-a mai fost nimeni ce să-mi ia mâna să mă treaca dincolo de cuvinte mut. N-a fost nimeni cel puțin atât de visător ca mine să întreacă limite la destine, să întreacă vântul, să-mi întoarcă totul, să-mi împingă valul!

Am încercat să aleg, dar și cerul ține nori ce se pierd de mame și apoi plâng, dar și aici pe pământ există oameni ce se pierd de Case si-apoi fug. Și aici pe pământ există oameni ce țin lacrimi ce se pierd de motive și apoi își scurg cărări rătăcite prin celule.

Adun prea multe cuvinte ce nu le pot căra. Adun prea multe vine pe care nu mi le pot asuma. Mi-am asumat  toată viața în ochii lor iar Ei au afirmat, și-au întors totul împoriva mea. Prea multe adevăruri spuse uitând gura deschisă și asta a deschis o poartă pentru autodistrugere. Foc in Ocean n-ai văzut, dar dacă m-ai vedea pe mine ai vedea cum sticlește oglinda cerului portocalie.

Ocean de sticlă ce se strică strivit de picioarele lui grele.  Ocean ale cărui vânturi sting stele și pierd norii de mame! Ocean ce împrăștie tăcere atunci când valuri îl cerne. Ocean ce împrăștie plăcere indiferent de vreme. Dacă-i prea târziu îmi vor spune norii, iar daca-i prea devreme voi realiza in timp că va fi prea târziu prin stele.

Au înnebunit salcâmii.

tumblr_otq8zl7cvA1thpqhoo1_500

 

Au înnebunit salcâmii și tu tot calm mă privești. Au înnebunit și demonii și tu tot îmi zâmbești lejer. Tu om ce din astre ești creat, de ce-mi arzi în gând treptat?

Mi-ai înnebunit senzorii când m-ai atins. N-am știut ce să-ți zic și am râs. N-am știut să te evit și te-am privit. N-am știut să resping și am permis. Dar ce oare în ochii mei ai trimis, să mă rătăcesc din adins? Dar ce oare vrajă ai produs să vreau să te simt? Au înnebunit salcâmii când vântul i-a atins, dar tu încă ești șarmant, tentant și obsesiv. Dar tu încă mă învârți pe fiecare deget și pleci liniștit.

Amalgam de gânduri ce-mi aruncă grenade. Arde orice privire a ta. Mă arde. Amator de dragoste și speranțe încordate. Ador degetele tale fine cu care mă atingi lent de parcă ai ști ce-mi place mie. Tu nu ști ce-mi place mie! Tu nu ști ce gând greu îmi așezi azi! De parcă ai fi de porțelan. Rece și cald, tu ești rece dar eu te vreau cald. Cât să mai zac pe umărul tău să înțelegi că mi-e greu? Mi-e al dracu de greu să-ți rezist. Ori pleci tu ori vi cu mine. Ori plec eu și uiți de mine. Atât de ușor o să-ți fie! Dar atât de ușor să-ți fie?

Au înnebunit salcâmii și tu-mi gâdili celulele cu palmele tale în fiecare joi. Tu-mi săruți fața și te lași ușor de parcă m-ai cunoaște și ai ști ce vreau eu. De parcă m-ai cunoaște și ai ști cât te vreau eu.

De parcă azi ar fi ultima zi din viață, așa mă faci să simt. Filme ce nu-și au niciodată un sfârșit. Carisma ta de om convins că poate avea pe oricine, nu mă face să plec și asta mă sperie. Om cinic cu vorbe meschine nu-mi dau seama cum mă poți atinge, dar mă simt atât de bine! De parcă m-ai infectat cu tine. De parcă azi aș murii, atât de tare te-aș dorii pentru mine.

Au înnebunit salcâmii dar tu nu, s-au spart și sticle cioburi dar tu nu, se înmulțesc stelele iar tu mă privești de parcă aș fi a ta de mult… Ce mult mă roade goliciunea ta pe jumătate, azi mai mult ca-n altă noapte. Azi mai mult ca-n altă noapte!

Te tot aștept pe tine…

tumblr_p6o3aj2XsL1sox1blo1_1280

Ceva mă agită și mă neliniștește. Poate-i sărutul tău, amprente. Poate-i numele tău, sever în cuvinte discrete. Poate-i vrăjeala ta, oxigen. Poate-i privirea ta. Ești cuceritor și plin de secrete. Crezi în infinit dar ești deschis spre limite.

Am ajuns așa de rău încât am venit doar să te privesc. Am ajuns așa de rău încât azi nu mai încerc să nu trișez. Am ajuns așa de rău încât mă întristez. Aștept să intri iar, aștept să-mi faci cu ochiul, aștept seara ce-mi aduce cu Luna enigma în palma ta.

Parfum de primăvară, prima oară când mă simt încătușată. Prima oară când nu mai am nimic de spus. M-ai încuiat. Mi-ai bătut în ochi speranță și încă nu pot să uit. Nu pot să trec peste tine, un necunoscut! Ce nebun! Ce nebun să fii să ai tot și defapt să nu ai nimic. Cât de neinspirat să fii să crezi că totul va trece și să fii conștient că nu vei rămâne cu nimic.

M-ai distras de la tăcere, nu mai vreau adiere. Aștept furtuna pe care mi-o poți da, chiar de va fi prima și ultima. Chiar dacă totul o să treacă, și ochii tăi or să tacă, și brațele tale o să se-ascundă, picioarele n-o să te-asculte, toate vorbele mărunte or rămâne mute, iar eu? Eu, dragul meu, am să rămân înfrigurată, dezbrăcată, cu ochii umezi speriată, abandonată, puțin uscată, parfumată de tine, aburită de cuvinte, cu gânduri străine, o să-mi doresc tăcere și-o să-mi zaci în minte ca cel mai agitat val din Mai. Mai repede m-ai îndepărtat de mâine știind că tu azi zâmbești alteia cum mi-ai zâmbit mie. Mai repede m-ai recrea pe mine decât să-mi zâmbești în colțuri printre străine.

Greu mai treci tu. N-am nevoie să retrăiesc asta cu tine! Ești prea mult pentru mine! Prea mult din mine ai stricat atingându-ți buzele de mine. Prea multe strigăte te cheamă aproape de mine. Dar eu-mi păstrez tăcerea și tot odată îmi epuizez liniștea.

Diamante.

tumblr_oe2dr27Ixk1tu3avjo8_1280

 

 

Ochi diamante, dinamita căruia îi dau foc. Ești pasiunea mea de ani fără noroc. Ești limita ce-mi stinge lumina de tot. Ești fructul interzis. Ești ceea ce mi-am promis că rezist. Ochi diamante, mi-e frică când mă privești. Mi-e frică să mă privești! Ești cum te-am cunoscut, puțin din toate, puțin prea- prea și foarte- foarte. Ești tentația anotipurilor mele. Ești hoțul ce-mi fură particule din mine.

Atat de trecători-ți sunt ochii, dragule, atât de trecători! Atât de rău mă fac să tremur,dragule, atât de rau! Atât de nonșalant ești astazi, dragule, atât de nonșalant! Atât de caldă-ți e pielea goală, dragule, atât de cald! Atât de subtil îmi zâmbești, dragule, atât cât îmi zâmbești! Dar eu atât de pierdută-s, dragule, atât de pierdută! Prinde-mă de mână, dragule, doar o clipă!

Cearceaful tău o să păstreze tremurul și râsetul meu, întrebările fără răspuns și privirea mea debusolată. Cearceaful tău o să te mângâie și altă noapte. Ți-am zis că-s o psihopată,  nebună și sentimentală, dar ai preferat să mă chemi și a doua oară. Ce răscoală! Ce răscoală, dragule, ce răscoală!

Îmi tremură inima și buzele-mi  sunt arcuite. Azi e vina ta că am atâtea cuvinte. Azi e vina ta ca mă bucur pentru mâine. Azi e vina ta, dragule, e vina ta! Îmi tremură și mâinile și vocea lângă tine. Dar n-am să uit, dragule, n-am să uit, clipa asta ține puțin pentru mine.

Aștept și azi, aștept și mâine să văd ochi din diamante uitandu-se la mine. Aștept și azi, aștept și mâine să țin capul sus și să-ți zâmbesc de parcă nu ți-aș fi fost pradă vreodată! Cu-un picior în capcană cu altul pe stradă, așa am să-ți zâmbesc pe viața!

Subtil.

tumblr_ogu9n2BvDX1uil691o1_540

Mi-am ascultat al gândului cuvânt după cuvânt și am ajuns Aici. Aici momentul e Acum și nu-s sigură pe ce-mi zici. Dar în darul tău m-am regăsit, un veșnit sfeșnic ce-ai ars și-ai stins; un veșnic fum ce din foc l-ai trimis mi-a inundat creierii din răsărit în răsărit. Am așteptat mesajul tău adormind. Știu că aștepți ca eu să-ți zic. Știu că aștepți să-ți zâmbesc din nou. Nu mă căuta! Nu mă căuta în infinit. Azi am venit!

Mâini reci și râsetul ce nu-ți  convine, nu-s matură dar m-am pierdut undeva în tine. Am încercat să fug dar toate drumurile duc la tine. Am încercat s-ascund, dar e evident că nu pot sa-nfrunt. Prea mult pentru mine. Ești prea mult pentru mine! Și-mi mușc buza iar cu gându-n zadar, în zahăr pudră ce se transformă în scrum de țigară fiindcă am emoții și începe să doară.

Ai răscolit un suflet, ai agitat un zâmbet. Încerc să nu-mi pun gândul cu tine. Orice trăsărit mă-nvie, orice melodie îmi aduce aminte de tine. Cântă-mi străine! Cântă-mi și azi c-am să vin iar la tine.

Am încercat să nu-mi lipesc buzele de necunoscut, să-ncerc să-l țin departe n-am putut. Să-ncerc să-l las de-o parte am crezut. Păcat că din păcate am născut, iar visul meu în noapte încă n-a scăzut. Am crescut pasul spre mărul cazut și-am să mușc mai lent ca să-l și gust.

 

 

Plăpumi.

tumblr_p2cbdeUYkK1sgxindo1_1280

 

Și noaptea crengile se zbat în mii de plăpumi. Câte geruri nu mi-aș dorii să simt cu tine cu atât mai multe-mi provoci. Și câte nopți mi-aș dorii să închei cu tine d-aia fug .Fug și nu-mi iau rămas bun fiindcă nu am reușit să plec oricum.

Și noaptea crengile se zbat în mii de plăpumi, mai reci , mai calde,mai ude ca ploaia. Mai libere, mai strâmte, mai iuți , rapide sau lente, te rog să nu mă uiți… Și crengile aud tot ce oamenii nu pot vorbii și ele păstrează secrete ca noi muritorii.

Și noaptea crengile se zbat în mii de plăpumi, azi mai goale,mai fragile,mai fine, mai subtile. În tandem cu vântul dansează până-n zi, așa-ți dansez și eu printre străini. Cu mâini reci și buze mușcate, azi aș sta cu tine peste noapte.

Și noaptea crengile se zbat în mii de plăpumi, eu în cearceafuri, eu în gânduri, eu în lupte cu surzii, tu? Tu? Vreau să fiu liberă în gânduri la fel ca tine, nu mă pot opune picioarelor, poți să-mi spui de ce am venit? Îmi e greu să respir și să simt .

Și eu mă zbat ca să nu-ți vorbesc azi. Mă opun, mă adun, mă răzbun, nu vreau să te ating, să te simt acum. Dar până și crengile se zbat în mii de plăpumi, iar eu nu. Dar până și zorii ating apogeul, iar eu nu. Dar până și ritmul își greșește pasul, însă eu nu.

În ochii tăi se întâlnesc Soarele și Luna, îmi aduci Apocalipsa. Lipsa de apă și sete nebună, lipsa de cunoaștere și cercetare, lipsa de dezlănțuire și recreație, lipsa de atenție și atracție. Tu ești culoarea din Deșert și vocea din gând. Tu ești și vei dispărea cum ai apărut. Tu ești nisipul ce-l mută vântul țipând. Nu știu cum de te-ai oprit… chiar nu știu cum de te-am oprit.

Uneori aș vrea să mă zbat în mii de plăpumi asemeni crengilor în noapte și asta nu o pot face decât cu un visător. Am visat să urc pe nori și să-mi dau drumul atat de tare încât să zgudui pământul și am visat că o să te tin de mână printre plăpumi și n-o să vedem nimic în jur, jur pe stele că n-am să încerc să adun. N-am să încerc să impun. N-am să încerc să sugrum. Consider că viața nu mi-e scrisă încă și singurul scriitor al meu sunt eu. Și tu? Și tu acum…

 

2017.

 

DSC_0088

E ziua mea și-mi tai din piele carne, mușc buza, încerc să schimb Muza. Încerc să resping orice sentiment. Tot ce mi-aș dorii de ziua mea e să nu mai simt nimic. Dar simt.

Azi este cea mai urâtă zi din decembrie. Nu ninge, ci plouă. E ceață și ger. Mă dezbrac totuși. Nimic nu mă poate sfâșia mai rău decât Indiferența. Nimic nu mă poate îngheța mai mult decât Umilința. Nimic nu mă poate face mai nesigură decât Ignoranța. Și-a-și da orice să fie iar 1 Decembrie târziu în noapte, să simt căldură, iubire și speranțe false; să mă mintă iar că-mi e alături și să arunce cu cioburi.; cu “Te iubesc-uri” rare; cu tot ce nu are; cu toate armele letale. Să mă arunce în aer ghemuită și să mă spulber în mii ca o dinamită, să mă facă fâșii, să nu afle niciodată ce simt. Mi-aș fi dorit să nu afle niciodată ce simt . Aș da orice și azi să uit. Aș da orice și azi să n-aud. Să fie iar 1 Decembrie. Să nu aud țipete, să nu aud regrete, să nu aud cuvinte mute, să nu-L aud cum nu aude. Poate nu mi-aș mai fi făcut speranțe false poate nu aș mai fi așteptat cu nerăbdare cuvinte murdare. Minciuni frumoase. Poate așa e sa fii drept. Poate a ales corect.

Zâmbet timid, oare pe cine pot să mint? Oare pe cine mai pot să mint? N-am cerut Luna deși aș fi așteptat după ea. N-am cerut nici Soarele deși-s răcită și-ador căldura. N-am cerut Marea fiindcă e departe și știu că are grijă de surioara mea. N-am cerut nici Vântul fiindcă știu că nu-l pot păstra. Și n-am să cer nici Umbra atunci când în întuneric nu mă poate urma.

Sunt mai singură acum ca niciodată. Și nu mai am ce să aștept, trebuie să mă ridic odată și să plec. Nu mai am pe cine să aștept. Am fost uitată, ruinată și risipită de ceață. Am fost răspândită pe vânturi nedrepte. Și-o să fiu hărțuită de nisipuri mișcătoare, ce-mi intră în ochi și nu mă vor lăsa să mai văd. Sper din suflet să pot. Sper în mii de feluri să nu mai simt nimic.

Au fost câțiva ochi ce m-au fericit, au fost câteva momente care mi-au arcuit buzele lent, prea multe momente care m-au făcut să plâng, aș putea să înșir mii și tot ar fi scurt. Au fost cateva mesaje care m-au făcut să râd, și pot să mulțumesc și unui necunoscut. Pot să mă simt în siguranță cu tot ce am pierdut? Nu. Dar El cum se poate simții în siguranță cu tot ce a pierdut?