Capitolul 12

Inconjurata de aceeas pereti, sub aceeas presiune de ganduri zaceam trantita pe cimentul rece. Dintr-o data peretii au inceput sa se cojeasca strident. Picau bucatele de tencuiala si fosneau inca din aer. Speriata, desi constineta ca eram prinsa acolo, am dus mainile spre ochi si am incercat sa-mi ascund fata. S-a auzit o mica bubuitura si am zarit exact usa pe care o cautam. Mi-a fost frica sa o deschid crezand ca si aceasta duce spre nicaieri. Am strans pumnul drept, unghiile strapungandu-mi pielea dar am intins mana stanga spre clanta si am apasat.

In sfarsit lumina! Soarele palpaia ca un bec care deabia functiona. Am expirat usurata si m-am indreptat spre casa. Ajunsa langa poteca cimitirului am tras cu coada ochilui observant ca era prea linistit. Afara era neobijnuit de cald pentru vremea aceea. ~Am grabit pasul.

~Am ajuns acasa.~

– Nu ai glumit cand ai zis ca nu vi seara, spune Carla putin distrata.

– Mda, imi pare rau ca tot sunt plecata.

– Daca ai nevoie de mine voi fi mereu aici, Anne.

Da, intradevar era mereu acolo, dar nu puteam sa-i zic insa nimic. Trebuia oricum sa las treburile deoparte si sa ajung in vechiul meu orasel pentru a vedea daca parinti mei sunt in regula. Dar cum puteam sa-i spun Carlei toate astea?

M-am intins in pat si am oftat. Am asezat patura partial pe mine si am inchis ochii. Eram de-a dreptul obosita. Pleoapele mi-au alunecat in jos incetisor si am adormit. Pierduta in cel mai aglomerat vis, printre sute de oameni repeziti, incercam sa ies din multime pentru a realiza unde sunt.

Eram parca inghitita de marea de oameni, dadeam peste lume fara a-mi pasa creindu-mi spatiu. Intr-un sfarsit ajunsese-m langa o cladire. Era mai darapanata, caramizile de langa ferestrele sparte erau cazute si erau si unele crapaturi in pereti pe unde lumina isi croia poteci.

Mi-am adus aminte perfect. Era fosta mea locuinta. Acolo trebuia sa-mi fie parintii. Aerul rece imi zgaria fata dar nu bagam in seama micile defecte ale vremii si incercam sa ma urc pe caramizi sa intru inauntru, dar am cazut si era prea intuneric pentru a deslusi ceva. Tot ce stralucea era veioza, una dintre pereferatele mele veioze de pe atunci. Aceasta palpaia in tacerea pasnica a infinitului. Am vrut sa o ating dar parca am fost prinsa de picior…

~M-am trezit.~

Eram apropape transpirata si tremuram. Carla inca dormea, iar cand am privit ceasul era: 3:00. Din nou o mica vizune. Asta ma facea si mai mult sa-mi iau haina din cuier si sa plec, dar am asteptat dimineata impreuna cu ceasca de cafea terminata si umpulta de fiecare data.

Am lasat un bilet pe masuta si am plecat.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s