Capitolul 8

Eram doborata de atatea ganduri ce ma cutremurau. Stiam ca se intamplase ceva rau dar refuzam sa cred. Am stins lumina din nou si m-am bagat in pat. Era rece si aspru. Mi-era insa frica sa-mi inchid pleoapele, dar s-au lasat in jos alene.

Dimineata! O noua dimineata cu nici macar un chef de viata. Cu acelas sentiment ciudat de frica si durere.

– Carla?Carla! Ce faci draga mea?

– Uite faceam cafeaua, ma mir cum ai mai dat pe acasa. Pe unde ai umblat? Nu era vorba ca mergi la cumparaturi?

– Pai asa era vorba dar pe drum m-am intalnit cu Mark si..

– Ah nu te mai scuza, daca e vorba despre Mark atunci e ok.

– Ma inteleg foarte bine cu acel tip, pare de treaba.

– Ma bucur. Poftim cafeaua.

Am prins timida ceasca si am apropiat-o de gura. Simteam aburii calzi cum imi umezesc buzele. Sorbeam in nestire din cafea si ma gandeam la ce e mai rau. Voiam sa mai fac o vizita la cimitir. Poate mai gasesc vreun mic indiciu. Dar nu stiam cum sa-i explic lui Carla. Nu voiam sa stie nimeni. Ma simteam singura. ~Atata timp plecata pe ganduri incat sorbeam din ceasca decat aerul. Se terminase continutul.

Mi-am luat o mica gentuta si m-am hotarat intr-un sfarsit sa merg din nou la acel cimitir.

– Carla, imi pare rau ca plec din nou. Am ceva treaba nu ma astepta in seara asta.

– Cum zici Anne, doar ai grija.

Ma simteam vinovata ca nu puteam sa-i spun nimic, dar trebuia sa ascund asta. Nu stiam ce sunt si ce se intampla cu mine…

Am inaintat cu pasi marunti si grabiti spre cimitir. Strada era pustie iar vrabiile zburau din creanga in creanga fluturand cate un aer rece pe langa nasul meu. Mi-am luat inima in dinti si am deschis portita cimitirului. Seara trecuta nici macar nu observasem ca exista si o biserica acolo. Era micuta si inalta cu niste picturi ingramadite dar totusi abstracte, culori stridente si semne ciudate. Nu am vrut sa mai privesc miciile detali si m-am dus direct la cele doua pietre de morminte pe care le vasusem seara trecuta. Imi apareau imagini fara a avea vreun sens, se derulau in capu meu cu unele chipuri necunoscute si cu altele familiare. Aveam din nou viziuni. Si tot ce vedeam erau siluete neclare care se plimbau fara a ma baga in seama pe langa cruci si sutele de pietre. Am incercat sa nu fiu speriata. Eram deja obijnuita cu asemenea experiente. Dar l-am vazut pe EL. Acel copil imbracat in negru, iar el parea destul de real. Se apropia d mine si odata cu el inima-mi pulsa nebuneste. Mi-a cautat privirea pana mi-a gasit-o si se juca atent cu toate starile mele. Ma simteam trista, apoi fericita si imi venea sa bufnesc in ras, iar apoi simteam ura si voiam sa sparg ceva, simteam iubire, simteam cum ma atinge. Imi atingea umarul si-mi soptea l ureche:

– De ce ti-e frica?

Eram incremenita de frica, asta era adevarul, dar am reusit sa ofer cateva cuvinte in schimb:

– Nu imi este frica.

– Te simt, a spus apasat.

Apoi s-a lasat liniste, iar EL nu mai era acolo.Era doar vechia ceata lasata peste cimitirul ala, vechia admosfera. Am ridicat capul si am rasuflat. Intradevar mi-era frica dar nu voiam sa recunoasc asta. Am pasit spre cele doua pietre. Poza de pe monument era murdara , prafuita, neingrijita…m-am aruncat in genunchi si am inceput sa o sterg dar mi s-a taiat respiratia si vedeam negru…inima parca nu se hotara: sa-mi bata sau sa nu-mi mai bata…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s