Petalele de trandafir se inroseau mai dens apropiate de buzele lui.
Eu am florile mele de vis imbracate in roua diminetii, imi tremura in palme speranta ta dar poate e de la tutun sau poate e la felul cum bate acest vant pierdut. El e natura mea si simt cum imi infloreste in inima , suport al dragostei, suport al vointei. Tremur ca o coarda de chitara neacordata de artist, iar eu eram artistul; fiindca eu am florile mele de vis cusute din matasea care-o poarta el, simt mirosul primei viziuni, aud cum trosnesc vorbele tarzii dar totusi asa la repezeala rostite.
Sunt drogata de soarele ce-mi indruma dorul, fiindca florile mele se inalta in mine dar tot odata se si ofilesc. Dar cine e acel Cineva care mi le poate culege cu grija si care ma poate vindeca? Fiindca imi cos natura lui in suflet de fiecare data cand mi-o smulge altul.
Cu ochii lasi, lasi o urma de tacere imbinata in veselia unui copil de 7 ani atunci cand isi primeste jucaria preferata; dar urma de tacere este zmulsa, fiindca mi-au murit visele.
~Unde-ti sunt visele?~
Pai unde-mi sunt visele? Poate aruncate sub cearceafuri de catifea pline de frunze verzi si mazgalite cu rosu arogant si galben murdar; fiindca imi moare natura si simt ca mor odata cu ea. Si obsesia si frica se jucau in mine. Intr-un nesfarsit de cuvinte, eu nu-mi gaseam cuvantul sfarsit sa ti-l spun.
Hei asculta! Asculta! Asculta-ma te rog! Imi tusesc plamanii si inima a obosit sa alerge pe acelas teren, aceleasi imagini, aceleas melodii plictisite ale vantului. Ascuta! Nu-ti pierde cumpatul vreodata si fii neobosit, aseara am uitat sa-ti promit ca desii sunt pe moarte, moartea nu vrea sa ma ia, asa ca raman aici sa-ti sarut buzele astea pentru a-mi reinvia natura; Fiindca petalele de trandafiri par mai aprinse aproape de buzele tale.
Decembrie 1997. 