Capitolul 11

Am vazut-o pe ea. Mama. Eram fericita dar ingrozita in acelas timp, un sentiment placut si necunoscut. Am fost tentata sa fug si sa o iau in brate, dar am trecut prin ea si fiori reci m-au cuprins intepenindu-ma pe loc. Nu era chiar acolo. Era doar o umbra perfect conturata. Imbracata cu o rochie veche verde sfarsita cu dantela alba-galbuie, cu niste pantofi din piele argintie iar parul…,parul era ca intotdeauna ondulat pana l umeri negru-violet, nu era schimbata deloc. Nu imbatranise. Era exact cum am lasat-o in orasel. Nu voiam sa cred ca ii se intamplase ceva rau, nu voiam! Dar trebuia sa ma impac cu ideea ca ea….

– Nu e bine unde ai ajuns draga mea,mai bine ai pleca, spune dansa cu o voce joasa secata de putere.

Dar unde ajunsesem? Voiam sa o intreb, dar nu puteam vorbii parca cineva ma legase la gura. Din perete a mai aparut o umbra..era tata. Din reflex m-am sters la ochi crezand ca e doar imaginatia mea, insa nu era deloc asa si cele doua umbre se tineau de mana. Au plecat capul jos si au disparut. Mi-am pus mainile la ochi si am inceput sa plang. Plangeam asa de tare incat nu mai aveam aer, iar micile suspine parca zguduiau casa,erau dense,profunde, undeva din interiorul meu.

Am simtit o mana calda pe umarul meu rece ca gheata. Am intors capul. Era Mark. M-am sters la ochi intinandu-mi rimelul si mai rau. Nici nu voiam sa ma uit in momentul acela in oglinda. Am oftat adanc.

– Eu trebui sa plec, am zis grabita.

– Dar ce s-a intamplat? De ce plangi?, intraba el cu adevarat ingrijorat.

– Nu s-a intamplat nimic, trebuie sa ma duc la prietena mea.

Mi-am intors capul si am privit scarile. Am coborat repezita si am ajuns in hol. Mergeam incet si paseam cu grija. Simteam intepaturi solide in talpa, parca calcam pe pioneze. Nu se mai termina, exact cum imi imaginam holul acela nu numai ca parea infinit. Chiar era! Alergam cu speranta de a vedea odata usa de iesire. Dar tot ce vedeam era continuarea acelui hol imens. M-am asezat jos si m-am ghemuit. Nici nu mai aveam lacrimi. Nu stiam la ce sa ma mai gandesc prima oara, la parinti mei care probabil erau morti, la Mark care era extrem de ciudat sau la mine alta ciudata deplasata mintal.

Am vazut o pata de culoare pe tot decorul acela. M-am ridicat si am alergat spre ea. Era in sfarsit usa. Am deschis-o hotarata apasand pe clanta puternic, dar usa s-a deschis si nu era o iesire spre afara, era o iesire spre…spre nicaieri. Acelas infinit de spatiu. Ma simteam ratacita si pierduta. Pana si cand ma uitam in spate era gol si pustiu. Nici o usa, nici o pata de culoare. Eram inconjurata de pereti.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s