Capitolul 6

Tot ce vedeam era negrul noptii, paseam pe niste pietre de mormant. Pareau noi dar totusi prafuite. Licuricii se alergau pe desupra crucilor luminoase. Chipuri straine se plimbau imprejurul meu. Le simteam prezenta pe pielea mea. Fiori reci ma cuprindeau la fiecare rasuflare a vantului si fiecare oftare a noptii geroase.

Nu stiam ce caut acolo pe pietrele alea de mormant, mi-era frig si foame. Parca aveam o gheara in stomac care ma tot strangea fara mila. M-am plimbat printre cruci, fiecare pas fiind unic si periculos. Simteam cum cineva imi respira in ceafa. Eram panicata si am inceput sa alerg dar m-am impiedicat. Am cazut pe maini exact pe aceleas pietre de unde am pornit drumul. M-am ridicat si le-am privit atent. Le vedeam in ceata nu puteam deslusi ce scrie. Am intins mana pentru a le curata si…

– Anne, Anne trezeste-te repede!, striga Carla.

– Ha? Ce se intampla?, spun eu chiar obosita.

– Un gandac deasupara patului.

A fost din nou un vis. Ma simteam atat de obosita de parca chiar alergasem.

– Oh haide e doar un gandac, spun eu plictisita si iau o bucatica de servetel si ii pun STOP vietii lui chiar acolo.

M-am intors in pat, m-am intins si dintr-o data tavanul mi se parea cel mai interesant lucru din camera. Era alb ca zapada dar a inceput sa se pateze cu niste culori formand imaginea din visul meu. Cele doua pietre de morminte…

– Anne? Vrei sa afli adevarul?

Acel copil ma urmarea, nu stiam cine este, pur si simplu ma inspaimanta pe bune.

– Cine esti tu? Ce vrei de la mine?, intreb eu.

– Eu sunt ce esti tu, tu m-ai creeat, numai tu sti de mine, ce vrei tu aia vreau si eu, spune el cu o voce aspra.

Parca nu era un copil, parea un mic diavol ratacit pe Pamant. Aveam o groaza de intrebari pe care mi le rosteam in cap fara sens. Baietelul a disparut pe neasteptate exact cum imi imaginam, petele de culoare de pe tavan se retrageau iar eu am inceput sa tremur din toate incheieturile, oare ce se va intampla?

M-am ridicat brusc din pat si m-am hotarat sa merg la cel mai apropiat cimitir. Poate imi aminteam ceva din vis. Mi-am luat hanoracul gri pe mine si am plecat. Strada era inca uda de la ploile abundente care au pus stapanire pe oras serile trecute.

Gandu imi zbura la tot felu de ciudatenii. Ma simteam altfel, parca nu mai eram eu, eram prea obosita. Am inchis ochii pentru o clipa, mi-am dus mana la cap si am incercat sa ma adun, sa ma calmez dar era prea racoare afara ca sa-mi clarific lucrurile acolo. Am inaintat cu pasi marunti. In fata mea s-a ivit un om inalt. Era imbracat in negru din cap pana-n picioare. Mergea serios si atent pe strada.

– Nu va suparati stiti vre-un cimitir prin apropiere?, intreb speriata.

M-a privit derutat. Avea ochii negrii, ma pierdeam in legenda lor. Mi-a atins umarul cu o atata pasiune, am mai simtit aia. Inima a inceput sa-mi bata tare. Nu mai puteam sa vorbesc. Ochii lui s-au deschis intr-un albastru ca oceanul pur. Era Mark. Obijnuita cu experientele de genu, am pus mana pe mana lui iar picioarele erau gata sa-mi cedeze.

-Anne, de ce cauti un cimitir? Esti ok?

Poate chiar eram indragostita de acest individ. Ochii mei i-au cautat privirea si tot ce am putut sa zic era:

– Da.

– Totusi… daca chiar vrei sa mergi voi venii cu tine, nu te las singura sa mergi, spune el serios.

– Voiam doar sa ma plimb putin, dar e ok sa vii si tu, spun eu incantata.

Am mers amandoi paralel. Unul pe o poteca, celalalt pe cealalta poteca. Drumul incepuse sa fie din ce in ce mai greu si soarele apusese. Era frig. Am inceput sa tremur necontrolat.

– Vrei jacheta mea Anne?, intreaba el atat de inofensiv.

– Aa… eu…

Mi-a asezat atent jacheta pe umerii mei care ii simteam grei ca o caramida. M-a privit atent si mi-a vorbit.

– Mai vrei sa continuam sau ne intoarcem?

– Sigur ca vom continua.

Se intunecase de tot si deabia il mai vedeam pe Mark. Dintr-o data se pierduse in negura. Mi-era frica, eram singura. Tremurand am pasit pe pamantul alunecos. Ma vedeam singura pe langa pietrele de morminte. Exact ca in vis pentru ca m-a trosnit un sentiment de dejavu puternic. Pe langa mine corpuri neprelucrate se dezmembrau. Isi aratau fetele care intruchipau dezamagirea, tristetea si alteori bucuria. Am inceput sa alerg inconstienta…

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s