Acum sau acum.

“Racoare in cimitirul asta, simti si tu iubito?”

Umbrita de intunericul ce imi intrase in persoana caut ultima cale de scapare a inchisorii din mine. Un fel de celula, cu gratii din lemn ciobite. Un fel de a spune ” Salveaza-ma dar nu acum…”. E un fel de placere interioara, o placere satisfacuta de durere. Fluturi de noapte ce-mi zbora in piept, se zbat atat de tare incat ma ranesc. Dar imi place…, simti si tu cum imi place? Se zbat atat de tare incat imi amplifica un vajait amplu si dens cu ecou dus pana in urechi. Senzatia de atasare a fricii. Cand am simtit-o am trasarit in senzatii. Terapia inimii abandonate.

“Ma auzi?”

Dar eu il auzeam. Dar nu eram destul de constienta pentru a-i raspunde.

Palpitatii repetate, strigate, suspine uitate si lacrimi pierdute pe fete de perna murdare. Simteam o caldura ce era atasata de mine, simteam o atingere ce se dizolva in pielea mea treptat. Il simteam pe el.

“Iubito respiri racoarea unui cimitir!”

M-am trezit in bratele Lui. O fata disperata, doi ochi goi care erau dezveliti de o lacrima. Puritate in rasuflul Lui. Divinitate. Eram prea surprinsa de buzele lui. Ma tentau al dracu de tare. Ma gandeam…sa-l sarut acum? sau sa o fac mai incolo…?

” Momentul este acum sau acum. Mai incolo poate fi prea tarziu!” – imi spusese cineva asta mai de mult, si nu am putut uita. L-am prins de gat, mi-am imfipt ghearele in ceafa lui, m-am apropiat de ale lui buze carnoase si l-am sarutat cu pasiune. Sarut nebunesc. Respiratia incepe sa creasca. Racoare in dormitor. Se opreste…: “Iubito, tii in tine o inchisoare pustie cu miros de cimitir, cu celule abandonate si o racoare infernala, lasa-ma sa-ti fiu prizonier”