Dar era prea traziu. Forta care isi facuse aparitia disparuse brusc, iar eu deabia vedeam unde pun piciorul. Am prins strans veioza in mana si incercam sa patrulez cu ea prin camera. Poate, poate gaseam calea de iesire. Vazand ca nu pot rezolva aceasta problema, m-am prabusit pe parchet. Era rece, mi-era frig, tremuram. M-am imbratisat singura sperand sa nu mai simt frigul si am inchis ochii pentru o clipa.
Nu parea doar o clipa. A durat o vesnicie. Intrasem intr-o inchisoare in adevaratul sens al cuvantului. Celule patate de sange, cutite aruncate pe jos. Am pasit cu grija si am calcat pe niste catuse ruginite. Era totul asa de vechi, dar mirosea totusi a sange proaspat. Am ridicat capul cand am auzit batai in fiarele usilor. Am avut o reactie intarziata de a trasarii. Am simtit multe prezente. De fiecare data cand atingeam o poarta sau un zid zaream chipuri necunoscute, speriate, amarate, chinuite. Ma invarteam parca in cerc, inchisoarea aceea nu mai avea iesire. Am deschis o celula si am vazut o femeie, parea a fi femeie. Legata cu sfoara de ambele maini sus de o bara subtire. Cu parul tot dat pe ochii,intr-o rochie alba- ruginie patata de sange. Langa ea fiind un bici imens negru din piele; o sticla cu apa si niste fructe mai mult expirate decat in regula.
– Hei, hei? spun eu cu un nod in gat.
Nu si-a ridicat chipul, dar nu-mi era teama. M-am apropiat cu incredere si i-am atins parul. Era murdar, putin umed. Am prins creatura de par si am ridicat-o. Am sarit un metru departare dupa ce am vazut. Avea chipul mamei mele si nu era posibil asa ceva. Am cazut pe ciment si ma taram sa ajung sa ies de acolo dar…
– Te rog nu fugii, ~am auzit eu o voce ce suna ragusit~, sunt eu, mama ta. Adevarul este ca eu si cu tatal tau am murit de mult timp. Noi doi stiam ca ai acest dar minunat de a avea viziuni. Nu l-ai mostenit de la nimeni insa esti speciala Anne. Nu iti pot da multe explicatii la cum te astepti sa-ti dau, voiam doar sa-ti reamintesc ca ma ai in inima si voi avea grija de tine… doar elibereaza-ma.
M-am uitat uimita. Voiam sa fug, dar vroiam si sa merg sa o dezleg. Ma inspaimanta. Am ales sa o ajut dar cand sa ma apropii de ea, a disparut. Eram singura in acea inchisoare sinistra…eram singura si tot ce imi venea era sa alerg. Sa alerg unde vad cu ochii.
O lumina a aparut in fata, era insoportabil de puternica pentru ochii mei. Maini ieseau parca zgariind o adevarata perosana cu o dorinta arzatoare, unghii neingrijite negre, maini de o culoare alba- galbuie, strigate de ajutor pe fundalul undei scene in dezastru.
Lumina a fost intrerupta de intunericul mat. M-am trezit cu lacrimi in ochii in aceeas camera sub pamant . Nu imi mai era frig, mi-era frica si toate astea doar pentru ca nu am avut incredere in puterea mea. Eram medium, trebuia sa ma obijnuiesc cu asta, trebuia sa ma obijnuiesc cu viziuni de orice tip. Parintii mei nu mai erau. Eram cuprinsa de suparare dar mi-am strans puterea sa ma ridic de jos. Am incercat sa urc pe niste caramizi mai ciobite de fel ca sa ajung la suprafata. Dar de fiecare data alunecam si cadeam, ajungeam de unde am pornit. Dupa multe incercari zadarnice nu am facut decat sa-mi irosesc energia, am picat la pamant si am suspinat adanc.
Chiar se intampla. Toata chestia asta se intampla. Nu era doar imaginatia mea. Era doar o realitate nedescifrata. O realitate dura, un joc in care jucam eu dar in acelas timp un joc care se juca cu mine. Vestile au venit prea repede, nu eram pregatita sa aflu ca parinti mei nu mai sunt. Nu eram pregatita sa iau decizii clare despre viata mea.
Vedeam cum raze de soare danseaza printre micile crapaturi dintre caramizi.Imi imaginam cum soarele se joaca printre nori.~ Mi-am dat seama ca era dimineata. O dimineata complet diferita ca celelate..
Decembrie 1997. 