Capitolul 13

Ajunsa in autobuz, mi-am bagat castile in urechi si incercam sa-mi recuperez somnul pierdut seara trecuta, insa aveam aceleas viziuni. Pur si simplu traiam mereu acelas vis.~Am refuzat sa mai inchid ochii.

Priveam geamul patat de praf, totul pustiu si fara viata. Oamenii erau absenti. Era doar 7 si un pic sambata dimineata. Probabil oamenii dormeau. Am coborat exact la statia de unde-mi aduceam aminte, dar era atat de gol incat imi auzeam propria respiratie.

Dupa ce am patrulat cateva ore bune, am ajuns in fata unui vechi restaurant. Nimeni afara. Am intrat increzatoare cu speranta de a gasi pe cineva inauntru, dar… nimic. Mesele erau lustrite si nu se gasea urma de praf, asta insemna ca a mai trecut cineva pe acolo destul de recent.

– Restaurantul e inchis domnisoara, spuse o femeie.

Mi-am atintit ochii asupra ei. O femeie simpla, inconjurata la cap cu un batic,imbracata intr-o rochie albastra si un sort de un alb imaculat, nu prea batrana tinea in mana o matura; fara nici un pic de jena mi-a aruncat un zambet.

– Nu am stiut imi pare rau, ii raspund eu.

Plec dezamagita din incapere incercand sa dau de vechia mea locuinta, dar nu-mi aminteam nimica. Oamenii inca nu isi faceau aparitia, parca eram singura din oras. Mi-era frig; vantu adia cu o putere violenta. M-am asezat pe o banca dintr-un parc. Priveam norii cum se miscau, lent. Asa trecea si timpul; la fel de lent ca si norii. Mi-era dor de Mark, dar in acelas timp mi-era frica de el. Tot odata mi-era frica sa aflu ca parinti mei nu mai sunt in viata; mi-era frica sa continui. Frica este cel mai mare dusman al omului si daca nu o puteam invinge noi… ne poate invinge ea. Nu am vrut sa astept acolo de una singura sperand ca va veni cineva sa-mi dea o mana de ajutor. M-am ridicat, mi-am prins paru, am pus gluga in cap si m-am orientat intr-o parte la nimereala.

Cladiri inalte cu geamuri inconjurate de buruieni; case nelocuite; cuiburi de pasari parasite, totul era atat de pustiu, gol, un gol nemarginit. Se intuneca, vedeam cu proprii ochi cum luna ii lua locul sorelui. Acel schimb de roluri. Aceea schimbare de peisaje. Parca acum cateva minute era lumina, acum insa ma inecam in bezna agitata. Deabia vedeam pe unde mai merg impiedicandu-ma de o caramida. Am cazut in gol. O distanta destul de mare, pana m-am izbit de pamant mi s-a parut ca a durat o vesnicie.

Nu puteam sa ma misc. O perioada de timp am stat nemiscata. Am deschis ochii vazand diferite obiecte: o masuta, o canapea, un televizor…. Era evident ca sunt intr-o camera, pana sa vad aceea veioza. Nu eram in orice camera. Eram in propria camera. Exact unde voiam sa ajung. Viziunea mea si-a atins scopul. Pe langa ca eram entuziasmata mai eram si socata. M-am ridicat de jos pasind atenta. Pe jos erau nuami crengute si placi scoase de parchet. Nu-mi explicam cum ajunsese casuta mea intr-o groapa la cativa metrii sub pamant dar ignoram acest detaliu bizar si imi continuam cautarile. Am luat veioza in mana si tragand de ea, am observat ca era bagata in priza, am apasat sa o deschid. Palpaia lumina secata de energie, o lumina chioara. Exact in acel moment am simtit si micile furnicaturi pe picior.Am privit in jos dar…

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s