Raiul nu există.

DSC_0013666 (1)

Și fac cărare în trup spre tine să te mai am o dată. Nu mi-era dor de-o altă iarnă geroasă. Aprilie-ți cade în vine mai bine ca mine acum? Ochi ce răzbun stele, o mie de pumni stranși cu vene. Pâlpâie orice articulație, aburi ies din orice constelație. Sus facem ordine prin creație.

Am zis că plec și azi și ieri, probabil nu mă voi oprii din a spune că rămân atunci când voi pleca. Ard chibrite pentru căldură, mă ard și pe mine pentru lumină și orice-ai spune tu, eu adun. Și orice suspin ai tu, am și eu.

Dacă Raiul există nu voiam să-l vizitez. Îmi fac propriul meu Rai atunci când pozez, desenez chipuri de gheață, schițez zâmbete pe viață, scriu cuvinte spre dimineață și uit presiuni ce-mi readuc chinuri când încerc să mă impun. Sunt sclava propriului trup și oricine ar încerca să mă înțeleagă ar sfârșii în scrum. Unde e Raiul acum? Spune-mi unde e Raiul acum?

Peretele e plin de voci acum, când il ating mă simt Medium. Uneori oftez neștiind motivul, alteori păstrez totul. Eu păstrez totul, nu-mi place să arunc. Am toate amintirile în rucsacul cu care fug. E greu, dar nu-l pot lăsa, fără el eu-s alta. Mă doare spatele dar nu m-am văitat, orice cuvant din Jurnal îmi e sprijinul; orice bijuterie mi-e gândul; pozele-mi sunt sufletul, ochii și mâinile; trandafirii-mi sunt inima și cuvântul; blogul mi-e suflul; hainele-mi sunt mersul, iar Soarele răsăritul. Bună dimineața! O luam de la capat cu totul. Totul e putin pe lângă infinitul ce-l dețin. Niciodată să nu fi mulțumit cu totul. E atat de puțin încât vei uita că-l ai. Vei plânge iar… Tu vezi vreun Rai?

Când nu mai ești cum erai, te transformi în porțelan. Rece ca în Rai! Încerci să-i împaci și uiți să te împaci pe tine, urli și apoi te întorci și le spui că ți-e mai bine, ei Uită, și Uită mereu de tine și de tot ce-ți aparține…Cade polen din floarea de tine și ofilești cu orice lacrimă dată greșit. Dacă cazi te ridici, dar nu e la fel, azi te dor oasele mai rău ca-n ianuarie. Am impresia că nu ține de frig ci de cât de mult ai obosit… Raiul s-a plictisit.

Atunci când rupi tot din tine pentru Bine, când toți urlă la tine, când inima încearcă să-ți bată util în tine…atunci e momentul când vei ajunge în Rai și nu o să-l mai recunoști, nu o să-l mai vrei, nu o să-l mai simți. Fiindcă fără să dai nu vei primii, iar când vei primii poate nu-ți mai vei dorii. Unde este Raiul? Raiul nu există. Am fost acolo si îmi era frig, era întuneric iar eu rămăsesem un Nimic.

Un viitor mai bun.

 

Alcool inflamabil pe-o sticlă, nu striga orice te strigă! Nu te închina la orice te inspiră. Totul trece şi tu odată cu Totul, nu şoptii vorbe mai grele ca dorul. Tu nu te zbate, îţi îngreunezi zborul. Tu ştii ce greu e viitorul? Nu-l poţi îmbrăţişa o clipă, îţi face cu ochiul în oglindă. Tu nu grăbii pasul, atinge roua. Nu inspira ura, învinge durerea. Tu nu asculta iubirea, priveşte mai mult armonia. Susţine-ţi opinia! Nu despacheta urmele vechi, nu analiza prin tot ce treci, doar câştigă!

Amortizează tăcerea! Tu radiază-ţi nemulţumirea. Nu trece cu vederea! Lucrurile simple sunt mult mai simple dacă nu încerci să le vezi simplitatea prin ochii tăi, priveşte prin ochii altuia! Eşti om pentru a te folosii de oameni, nu sta ca prostul aşteptându-ţi plăcerea! În momentul ăsta cel puţin un om îţi râde căderea, iar tu plângi trist crezând că ai greşit. Tu învaţă să crezi că nu vei greşii niciodată!

Curgi ca sângele prin vene, fii mândru de tine! Ştii cât de malefic poţi fi doar printr-un zâmbet? Te rog zâmbeşte-le ! Tu trezeşte-te înaintea lor. Paşii pe ţărână sunt mai cu succes decât paşii pe asfalt care doar topesc. Tu sădeşte-ţi proprii copaci de unde poţi să respiri, tu crează-ţi aerul tău şi nu-l împărţii! Să fii egoist nu numai tu poţi fi! Alţii deja ţi-au luat totul, de ce să fii tu exemplul? Strânge din dinţi şi fură Raiul. Fă-ţi propriul tău Iad unde numai focul te arde. Nu lăsa oamenii să-ţi bată cuie-n palme!

Coase-ţi cojoace, iarna deşi a trecut te aşteaptă vorbe false! Stai la cald, niciodată nu o să le dai de cap. Nu te mai gândii! Gândul te distruge! Fă ce ai pe suflet şi-ti ajunge. Tu nu mai păstra amintiri sub inimă, scrie-le pe foi şi aruncă-le sub mese. Ţine cont de interese. Ei fac ochi dulci, buze cărnoase, cuvinte pompoase să te lege şi să te altereze. Tu învaţă şi priveşte, taci şi zâmbeşte. Puterea ta o să fie mai mare decât a celor ce culeg regrete. Tu să nu regreţi, tot ce ai făcut a fost pentru tine, pentru bine. Tu să nu te regreţi, trup şi suflet te-ai simţit bine. Ei te ajută să te autodistrugi, dacă tu le răspunzi, atunci o să reuşească!

Tu nu lăsa şoapte de gânduri să se strecoare printre gratii în noapte! Ascultă-mi cuvintele moarte sau scrie-ţi binele în palme şi uită-mă! Tu nu lăsa pe alţii să te împartă, să se joace cu tine. Tu nu ştii cât bine poţi face prin alţii, cum şi alţii o fac prin tine. Profită de oameni, copile! ACUM! Până nu vor profita ei de tine. Nu fi tocmai tu exemplul de Bine fiindcă o să te prostească şi pe tine şi o să simţi sare-n papile şi o să simţi regretul cum se ţine de tine. Nu te certa cu tine, nu te certa cu Ei. Tu mergi încet cu timpul de mână, inspiră şi expiră-ţi cuvintele. Tu luptă pentru bine, dacă nu…pentru tine!

Pe-același drum într-un an diferit.

tumblr_ntjrh19jj61sy2cjqo1_540

Aprind stelele cu lămpile și glas de strugure ce mormăie, grea insomnie se lălăie, gânduri mărunte năruie. Am vrut să fiu cinstită cu zările și-am ținut ochi de sticlă frustrările. Am vrut să fiu as de pică tăcere și-am rămas mută adiere.

Am fost trimisă de demoni pe comete și-am prins din zbor un sticlete. Ce strigăte mai am în urechi, mă mir cum le mai simt printre atâtea povești. Am fost puțin aburită de oameni cu ochi perverși , doborâtă, dezamăgită, uitată, învinuită. Am venit cu gând bun pusă pe jar, iar Ea aducea lemne să-mi dea foc iar. Iarnă-i acum, deși nu se vede, cu degete sloi și limba spre verde, cu ochi ușor moi, storși ca un burete, cu gărgăuni pe cap impropriu spus că altfel m-ai crede.

Ajung odată acolo sus și strig de una singură, pe acest pământ ce doar eu calc, sunt singură! Pe aceste ziduri ce le-mbrac, mă-ntreb de ce-mi aud ecoul, drumul aproape s-a terminat, nu mi-am găsit eroul.

Erou poți fi și tu și Ea, oricine capabil să-și asume florile udate primăveri, capabil să-și ia în palme straiele muncite ierni. Și poate eroul mi-e ecoul, ce-l aud când vorbesc ca difuzorul.

Am așteptat un ceas răbdare, și-apoi gândurile m-au risipit. De ce nu dorm acum oare? Poate pentru că m-am molipsit, și mă întorc de pe-o parte pe alta către un răsărit. Aștept încă aprecierea ființei scumpe, ș-aștept ca oamenii să nu mai uite. Să nu mă uite.

Dor de ducă îmi aruncă ani și sper să n-ai parte de ce eu am, eu sper să n-ai parte de ce eu am. Ce e al meu, al meu să fie, că e bun sau rău mi-e dat doar mie. Tu să n-ai parte!

Revin!

tumblr_o7edi9yfqx1u8n0xao1_1280

Trup ce mi-a acceptat atingerile fără să mă refuze, și a răspuns discret chemărilor mele, subtil printre gânduri, buzele sorbindu-i. Am văzut un chip de înger așternut pe-un trup șubred , prea fumat de noapte, prea speriat de șoapte. Ochi de smarald, verde risipit și buze ascuțite. Poate nu am fost atentă la ce-mi vorbea fiindcă mă gândeam cum îl voi săruta. Și poate nu gândesc neapărat când totuși vreau asta. Și poate nu e cum trebuia, dar e sufetul suflul ce s-a năruit. Și dacă nici în seara asta nu-l voi săruta, tot o să revin… Tot o să revin.

Numai găndurile mele te pot atrage, dragule, atunci cănd luminile pâlpâie, sub acoperișuri străine, ia-mă cu tine. De ce-mi întinzi șansele pentru a le fuma? Nu te-a învățat nimeni că nu trebuie să apinzi flacără doar pentru o noapte? Nu trebuie să aprinzi țigara asta în noapte! De ce m-ai lăsat să mă apropii atât de mult de ale tale buze doar pentru a fuma? E risipă de gânduri, îmi risipești gândurile. Nu, eu nu te cert. Eu împart cu tine o scrumieră, și oricât de puțin te-ai gândii, aș revenii… Serios, aș revenii.

Nu vreau să împrăștii stelele, eu. Eu nu vreau să stric jocurile. Îmi scriu viața singură, prin mii de cuvinte, sentimente topite, gânduri agitate și dorințe speriate. Vreau ce nu-mi poți da, dragule, fiindcă citesc în ochii tăi tot recele, deși când îți ating pielea ești Soarele. Ești ascuns, cine te-a distras? Iar fumezi… Nu mă mai invita, sunt moale și accept… Eu accept chemarea ta, chiar dacă mă vei alunga în glumă, eu voi revenii să-ți fur țigara din gură. Voi revenii.

Te joci cu degetele mele, tu nu știi ce îmi place mie. Tu nu ști ce-mi răscolești în minte. Furtuni de cuvinte, filme netrăite ce trag de mine să le împlinesc. Tu știi cât de greu e să le potolesc? Mare fără valuri n-o să întâlnești. Mă rătăcești…. Tu mă rătăcești. Dar chiar dacă mă irosești, eu voi revenii. Voi revenii! Nu mă risipii.

Am fost acolo, poate au fost și ele. Dar ce minte zdruncinată să am, să apari în gândurile mele? O să-mi treci repede, tu, iluzie. Și dacă ai de gând să mă inspiri iar, nu mă folosii, nu mă stârnii. O să am ce-mi voi dorii, acum, mâine sau în orice zi. Voi revenii! Voi revenii în pragul tău chiar dacă nu mă vei simții. Eu cu sigurantă voi revenii!

E ca și când ai iubii o floare!

tumblr_nolqwrp3n21qe9qato1_1280

Bărbat ce ține-n mână ace, ce-i trec de piele, carapace, ce-i intră-n carne, știu ce-i zace.

De-aia-Ți cos speranțe Drace!

Și-n chipul Lui, ce-n chipul meu se ofilea, zăcea o umbră de iubire ce-l zdrobea. Zăcaminte de cuvinte, plapumi de piele ce mă descrie, și-n palme petale de garoafe ofilite Mâine. Era șarmant ușor pe buze și-L agitau cuvintele confuze.  Funeral mormânt, îmi arăta comori, îmi prezenta perna din mătase și pene moi din pene de pe gâște moarte. Sânge în trei culori de noapte peste șoapte. El căuta dreptate în pielea Lui de marțipan, suflul rece de Noiembrie, suflă aburi spre Decembrie.

Om pictat sub cruce, înfometat de sentimente aproape nude, zic aproape pentru că înca mă privește și văd cum soarbe prin aer ce-și dorește de la mine. Și simt cum soarbe-n aer ce-și dorește de la mine.

Drace, Tu vezi prin mine, minte ce-ți cade greu pe deltoid, și-ți apasă ușor oasele. Eu îți apăs pe fiecare articulație, iar Tu-mi zâmbești surdă tentație la fiecare respirație, …la fiecare respirație.

Absența unor mâini uscate-n piept, absența absolutului ce mă dezbracă discret sărutandu-mi tălpile, mă gâdila ecou al abstractului poet ce încă mă pictează. Mă pictează așa cum Îl pictez și eu pe El, cu abur’-n ochi, cu ochi de Miel, cu păr d-oțel și parfum cu El. Abuz al cântului târziu. De ce te mint, când știu că știu cum te abții l-acest vis târziu, și nu te-ndemn să vi să-ți scriu, te-ndemn să viu și să te-n viu ca pe un Domn ce-l tot descriu.

Aici un zâmbet acut s-a stins, și-am aprins o lumânare, lumină veșnică să-i fie, acum si-n veci răbdare. Lumină-n valuri acuzate de a umbrei grele soarte, și pe-o aripă a unei păsari moarte îi zace-n noapte. Brusc un clopot ce se zbate, alungă tăcerea-n spate, și m-adună ca pe ghem, ața trupului său demn.

Demonic sânge are-n vene, m-a curpins dorul spre ele. Cimitir de dorinte ce poartă în minte, minte când îi aduc aminte de unele clipe. Uită, uită la fel cum ne risipim toți. Diferența între El și Noi este că Noi suntem muritori, El se chinuie să iubească ce moare, ca și când Tu ai iubii o floare. E ca și când ai iubii o floare!

.

tumblr_od8yo5iinq1sf275po1_540

M-am atașat de inumanitate, păstrez însă scutul pentru imunitate și deși zâmbesc, trișez în jocul ăsta ce nu prezintă maturitate. În spatele meu zac morminte moarte ce-mi respiră încă în ceafă și-mi inspiră dezolantă. Cos pe propria piele aerul din vene, și iau de mână cu tărie sufletele rele. Am ochi ce-mi nasc perle rare și cu toate acestea încă nu am grijă de ele, îmi pierd culoare.

Am pierdut sprijinul falsificat, îi multumesc că m-a învătat. Profesor cu ochi de sticlă, uneori mă vedeam ca in oglindă, ochi de demon schimbători, s-au arătat într-un cuvânt, și-au pierdut din strălucire mut. Dezamăgitor, mă simt de parcă a murit un om. Suflu durere, dor. Demon ce m-a jucat în palme, zâmbet și ignoranță cutremurătoare. Apocaliptic caracter azi e bine, mâine nu-i la fel.

Ce fel de spirit te-a creat, fiindcă n-ai nici un Dumnezeu. Când m-am hotărât să te iubesc nu te vedeam la fel, un fel de Luceafăr cu-n ochi de înger ș-unul demonic. Păcat că nu ești victima tu, și-mi pare rău să cred că te-am crezut.

Răsuflu cenușă fiindcă ai avut grijă să nu mai rămână nimic pentru alți, ș-ai avut grijă să mă ataci unde ai știut că-i punctul slab. Am mințit! Am mințit când ți-am zis că nu mă cunoști. Ai fost șiret ca o vulpe, viclean ai ascultat ce doare și-ai călcat în picioare, n-ai scăpat nimic printre degete. Nu neg că ai lăsat amprente, nu regret, n-am timp de regrete.

Fugi de responsabilitate și fugi de gânduri grele, când le-oi avea în palme nu-ți garantez că nu vei fi jos cu ele. Mulțumesc pentru întâia lecție, o să am grijă cum voi călca în următoarea direcție.

Scri~soare nu va fi vreodată!

tumblr_nuzpsyxbz21uw4iv1o1_500

A dat cu pumnu-n masă crezând că mă apasă. A explodat pedeapsă crezând că mă influențează. A ridicat importantă crezând că cedez speranță. Ș-apoi mi-a format frică-n ochi, mi-a pus mâna pe gât tăindu-mi oftatul. Mi-a spart gânduri, mi-a risipit rânduri, mi-a amânat sufletul.

Ca o pasăre din zborul către apogee, am apus ca soarele mâncat de orizont. Ca un fulg de ușor mă simțeam înainte, dar acum asemăn căderea chinuitoare, dură și apăsătoare. Orice cădere doare.

Ca o floare de-abia înflorită, descresc în ochii tuturor. E mai rău ca o cădere în Rai, e mai rău ca o cădere în zadar. Descresc ca raza pe ninsoare, ca mâncarea fără sare.

Adio! Am plecat fără să-ți las scrisoare, m-am scris de mii de ori petale, m-am ofilit de-atâtea ori onoare, te-am lăsat pe tine să-ți infigi colții în oase murdare. Murdare de litere, de plânset limpede, libere cuvinte am aruncat în zadarul fericirii, fiindcă m-ai lăsat sclava nemuririi.

Ca un ghimpe-n palme m-ai ținut descultă în propriul nostru cort. Te rănesc cum te-ai oglindit în oglinda mea, ochi de cenușă suflați spre usă. Am încercat să plec, gonită, răzgândită, dezamăgită dar tot odată împlinită. Am încetat să clădesc din cetate un palat. Am încetat să-ți ingenunchiez surd, mut, cu ochii in pământ scut.

Azi nu, nu pot fi încă piatră. Nu pot renunta la mine deodată. Azi mă chinui să fiu fericită pentru mâine, să supraviețuiesc, ai supt din mine ultima portița spre Rai. D-aia Raiul e o cădere grea, mai grea ca însăși speranța mea, de a mai fi ceva. Azi îmi doresc un zâmbet, dar știu că nu-mi dai. Azi îmi doresc răbdare dar știu că nu ai. Azi îmi doresc atenție dar știu că o ai, mult prea departe ca să mă aduci în Rai.

Tu.

tumblr_o4xnowtyuk1rz3fkho1_1280

Demon dezlegat în gratii, demon ce-n palme are săbii. Să vii tu să mi-l ucizi când te-o prinde nu-l mai prinzi. Nu mai prinzi ultimul răsărit, s-a dus și tu ai venit. Ți-e bine fără mine și asta e de bine, demonu-mi coase ură din ură din mine și mă îmbracă în pulovere, ca-n alea mă simt cel mai bine. Mi-e frig, mi-e frig fără tine dar mi-e bine fiindcă ura asta face parte din mine, și tu nu o să întelegi. Tu nu întelegi ce mă controlează pe mine, tu nu-ntelegi că singurul pictor nebun ce m-a desenat ești Tu, iar singurul sculptor cretin ce mă cupinde de șold ca un tânăr copil, ești Tu. Tu nu întelegi că singurul poet dement ce mă descrie și mă descrie ești Tu.

 

Ce?

tumblr_lgy46hE1Oi1qauaolo1_540

Ce este fericirea?, Atunci când plângi, când dai cu pumnii în perete și înjuri. Ce este fericirea când oprești orice om din a se trezii, nu asculți pe nimeni și te ascunzi sub pături vii? Cum să o simți dacă nu te poți simții? Fericirea este o iluzie, perfuzie, medicament. Fericirea o poți cumpăra, o poți vinde, dar o poți și avea. Fericirea ține de tine și de nimeni altcineva.

Ce este frica?, Atunci când tremuri și uiți cuvinte, te macină, te ingreunează, te face invizibil și gol ca o sticlă. Strică orice strigă a frică și te îndeamnă să fii laș, să lași totul pentru nimic, să uiți scopul oricărui vis. Cine este frica să te lase fără speranțe, cine este, ea, cea care te împunge sub coaste? Frica este o insultă, o furie, o furtună. Nu te panica, luptă!

Ce este iubirea?, Atunci când nu le pasă. Atunci când te lasă. Te uită, te dezgustă, dar totuși te inundă. Cum poți să uraști dacă iubești, copile? Ce este iubirea, cine este ea? De ce-ți ia tot sufletul într-o clipă și tot restul vieții îl cerșești înapoi? Iubirea e vicleană, efemeră și plină de umor. Ai grijă cui îi împrumuți sufletul tău, s-ar putea ca tu să fii cel ce va tânji cel mai mult după el.

Ce este lumina?, Atunci când este noapte, atunci când este frig și ceața-ți-mbracă pleoape. Ce este lumina când tu nu o simți, nu o poți atinge deși fără ea nu vezi. Ce este lumina atunci când ești închis în tine și singura cale de ieșire ești tu, copile? Lumina e liniște și armonie. Nu te poți încrede prea mult în ea, și Soarele-i lumină asternută pe Orizont, nu poți alerga fără să privești în jos.

Ce este răbdarea?, Atunci când ești entuziasmat, când vrei totul acum și iei decizii proaste. Vezi tu, copile, răbdarea face parte din tine, este coordonare, senzație și orientare. Nu mai alerga spre infinituri pline de infinite, nu mai căuta în flori alte flori. Acceptă-ți pasul chiar dacă-i pe loc. Răbdarea poate fi schimbare, condiție și ecoul tău.

Ce este timpul?, Atunci când nimeni nu-l poate demonstra, nu-l poate limita, nu-l poate măsura? Ce este timpul când nimeni nu-l poate oprii, nu-i poate vorbii? Ar fi mai bine să nu mai așteptăm răspunsuri, timpul trece, iar trupul ne uită. Timpul fuge, nu iartă dar uită. Timpul este o măsură pierdută, o limită umană, o treaptă superioară. Nu te oprii să te uiți la el, copile, va trece pe lângă tine!

Ce este religia?, Atunci când toți îți impun reguli și-ți interzic treburi, separă cercuri. Ce este religia când împarte oameni pe categorii, când separă suflete rele de cele bune fără a știi ce se află în ele? Nu asculta de ei, copile, religia-i suflet, credință și putere, toate se află în mâinile tale, în pieptul tău. Controlează-ți puterile și vei triumfa mereu.

Ce este curiozitatea?, Aici  voiam să ajung. Atunci când nimic nu mai e scump, curiozitatea te face să deschizi ochii și să te uiți mai lung, mai apăsat, mai atent, dezvoltat. Curiozitatea te învată ce alții nu te pot învăța, ea te aleargă, te îndrumă, te retrezește. Tu fii curios, copile, niciodată nu te va păcălii! Tu cercetează, cunoaște și respectă Soarele. Tu descopune, compune și împlinește orice pentu tine. Curiozitatea va fi una cu tine și va fi singura care te va ține în viață într-o lume plină de oameni făra Oameni.

Cocon.

tumblr_lxdl0nJCC01qgzdzoo1_540

Doar un suflet îmbibat și uscat, neascultat, renăscut, acuzat. Doar un zâmbet pierdut, neadunat, necunoscut, dirijat. Doar un gest schițat, nevoit, obligat, neașteptat. Eu-s doar un moment ce poate fi uitat, dar oare există vreun moment de care să fii uitat? Să fii uitat de tine? Există vreun moment în care aș fi putut să fiu altfel? Altfel născută, altfel crescută, altfel îndrumată. Poate altfel vântul să bată, oare? Poate inima să-mi bată invers?

Tu mai naște-mă odată, mamă, o să-ți fiu recunoscătoare, o să-ți ascult îndrumările, o să-ți înteleg fricile, frustrările. Am să reușesc să-mi depășesc temerile, să alerg, am să reușesc să-mi țes aripile, întreg. Întrec gândurile, nu mă pot liniștii. Val după val, mă înec în propriile ape, mi-e frică de propria imunitate. Nu pot lupta, oricât m-ai putea asculta, nu m-ai putea ajuta.

Mai naște-mă odată mamă, o să-ți dovedesc ce roade-mi dă purerea din palmele astea, o să-ți dăruiesc mai multe decât vorbesc, o să reușesc să stabilesc, să nu mă mai grăbesc. O să-ți arăt cum înfloresc, odată cu Soarele, o să-ți arăt cum mă-nvelesc odată cu Luna. Îți voi fi tot ce n-am putut fi, ca și acuma.

O condiție inumană disperată înlătură frica de întuneric, înlatură frica de necunoscut și te atrage dependent spre nepăsare. Am încercat să sparg ziduri, s-adun. Să repar căramizi sparte, să lipesc cu nedreptate, să fur. Am încercat să îndur, să înjur, să privesc în jur. Am încercat să-mi depășesc limitele, am călcat pe străzi încinse pentru libertatea prin cuvinte. Mi-am donat altora minute pentru a mă deschide și n-au apreciat. Mi-am arătat fața și nu m-au căutat. O inutilă impresie am lăsat oamenilor, ei încă mă privesc. Și TU o să dai vina pe mine spunând că nu iubesc, că nu-mi doresc, că nu iau decizii bune. Și TU o să pleci când ochii mei seacă și ard. De ce-mi spun că le pasă? De ce oamenii mint pentru a spune adevărul? De ce nu pot depășii umanitatea să fiu ca restul, mamă?

Mai naște-mă odată, mamă, căci mă simt sclava propriului suflet, mă simt legată. Am încercat să văd sperantă atunci când nu era, dar mi-a fost spulberată. Am încercat să privesc cerul, până și el a rămas singur. Până și cerul este singur. Când îmi ridic ochii din palme, aceeași lume doarme, sunt prea fragilă-n trecut, și-n prezent, și-n viitor. Sunt prea fragilă-n scuze, în vorbe, în momente, nu pot scoate sunete, nu pot asculta. Eu-s ascultată și uitată, draga mea.

Mai naște-mă odată ca să pot să respir ușurată, să calc pe propriile tălpi, să simt pereții goi, să nu mai renunț la tot pentru nimic. Greșeli plătite-n lacrimi și încurajări printre dinți, iubire nedormită și gemete lungi ascuțite. Mâini reci și tremurânde, ude; gânduri multe d-aia nu dorm; prețuri scumpe pentru orice pas rău, pentru orice om; dorințe mărunte, dar totuși pentru toată lumea eu cer prea multe; răceală profundă d-aia cer altă pătură, d-aia eu vara dorm cu plapumă; căldură-n ochi, nu văd, mi-e greu, e ceață, lacrimi ce-mi devin perdea, tocmai pânză de păianjen văd, de-aici îmi e fobia. Trăiesc cu frica-n piept de când am cunoscut gelozia, iar visele-mi curg în fiecare noapte până-mi distrug armonia. Somn nu prea am, e mâncat de stele, greieri, de gânduri grele, d-aia mă trezesc căscând obosită, nervoasă și sictirită.

Mai naște-mă odată, mamă, îmi pot depașii condiția prin tine, sunt ca un pui de Molie în devenire, îmi aștept viața desprinzându-mă de tine. Și-ncerc să-mi găsesc drumul cu atenție. Prea multă lipsă de intenție, prea multe lipsuri în precizie, dar numai tu, mamă, îmi poți readuce sufletul în liniște.