Ce?

tumblr_lgy46hE1Oi1qauaolo1_540

Ce este fericirea?, Atunci când plângi, când dai cu pumnii în perete și înjuri. Ce este fericirea când oprești orice om din a se trezii, nu asculți pe nimeni și te ascunzi sub pături vii? Cum să o simți dacă nu te poți simții? Fericirea este o iluzie, perfuzie, medicament. Fericirea o poți cumpăra, o poți vinde, dar o poți și avea. Fericirea ține de tine și de nimeni altcineva.

Ce este frica?, Atunci când tremuri și uiți cuvinte, te macină, te ingreunează, te face invizibil și gol ca o sticlă. Strică orice strigă a frică și te îndeamnă să fii laș, să lași totul pentru nimic, să uiți scopul oricărui vis. Cine este frica să te lase fără speranțe, cine este, ea, cea care te împunge sub coaste? Frica este o insultă, o furie, o furtună. Nu te panica, luptă!

Ce este iubirea?, Atunci când nu le pasă. Atunci când te lasă. Te uită, te dezgustă, dar totuși te inundă. Cum poți să uraști dacă iubești, copile? Ce este iubirea, cine este ea? De ce-ți ia tot sufletul într-o clipă și tot restul vieții îl cerșești înapoi? Iubirea e vicleană, efemeră și plină de umor. Ai grijă cui îi împrumuți sufletul tău, s-ar putea ca tu să fii cel ce va tânji cel mai mult după el.

Ce este lumina?, Atunci când este noapte, atunci când este frig și ceața-ți-mbracă pleoape. Ce este lumina când tu nu o simți, nu o poți atinge deși fără ea nu vezi. Ce este lumina atunci când ești închis în tine și singura cale de ieșire ești tu, copile? Lumina e liniște și armonie. Nu te poți încrede prea mult în ea, și Soarele-i lumină asternută pe Orizont, nu poți alerga fără să privești în jos.

Ce este răbdarea?, Atunci când ești entuziasmat, când vrei totul acum și iei decizii proaste. Vezi tu, copile, răbdarea face parte din tine, este coordonare, senzație și orientare. Nu mai alerga spre infinituri pline de infinite, nu mai căuta în flori alte flori. Acceptă-ți pasul chiar dacă-i pe loc. Răbdarea poate fi schimbare, condiție și ecoul tău.

Ce este timpul?, Atunci când nimeni nu-l poate demonstra, nu-l poate limita, nu-l poate măsura? Ce este timpul când nimeni nu-l poate oprii, nu-i poate vorbii? Ar fi mai bine să nu mai așteptăm răspunsuri, timpul trece, iar trupul ne uită. Timpul fuge, nu iartă dar uită. Timpul este o măsură pierdută, o limită umană, o treaptă superioară. Nu te oprii să te uiți la el, copile, va trece pe lângă tine!

Ce este religia?, Atunci când toți îți impun reguli și-ți interzic treburi, separă cercuri. Ce este religia când împarte oameni pe categorii, când separă suflete rele de cele bune fără a știi ce se află în ele? Nu asculta de ei, copile, religia-i suflet, credință și putere, toate se află în mâinile tale, în pieptul tău. Controlează-ți puterile și vei triumfa mereu.

Ce este curiozitatea?, Aici  voiam să ajung. Atunci când nimic nu mai e scump, curiozitatea te face să deschizi ochii și să te uiți mai lung, mai apăsat, mai atent, dezvoltat. Curiozitatea te învată ce alții nu te pot învăța, ea te aleargă, te îndrumă, te retrezește. Tu fii curios, copile, niciodată nu te va păcălii! Tu cercetează, cunoaște și respectă Soarele. Tu descopune, compune și împlinește orice pentu tine. Curiozitatea va fi una cu tine și va fi singura care te va ține în viață într-o lume plină de oameni făra Oameni.

Cocon.

tumblr_lxdl0nJCC01qgzdzoo1_540

Doar un suflet îmbibat și uscat, neascultat, renăscut, acuzat. Doar un zâmbet pierdut, neadunat, necunoscut, dirijat. Doar un gest schițat, nevoit, obligat, neașteptat. Eu-s doar un moment ce poate fi uitat, dar oare există vreun moment de care să fii uitat? Să fii uitat de tine? Există vreun moment în care aș fi putut să fiu altfel? Altfel născută, altfel crescută, altfel îndrumată. Poate altfel vântul să bată, oare? Poate inima să-mi bată invers?

Tu mai naște-mă odată, mamă, o să-ți fiu recunoscătoare, o să-ți ascult îndrumările, o să-ți înteleg fricile, frustrările. Am să reușesc să-mi depășesc temerile, să alerg, am să reușesc să-mi țes aripile, întreg. Întrec gândurile, nu mă pot liniștii. Val după val, mă înec în propriile ape, mi-e frică de propria imunitate. Nu pot lupta, oricât m-ai putea asculta, nu m-ai putea ajuta.

Mai naște-mă odată mamă, o să-ți dovedesc ce roade-mi dă purerea din palmele astea, o să-ți dăruiesc mai multe decât vorbesc, o să reușesc să stabilesc, să nu mă mai grăbesc. O să-ți arăt cum înfloresc, odată cu Soarele, o să-ți arăt cum mă-nvelesc odată cu Luna. Îți voi fi tot ce n-am putut fi, ca și acuma.

O condiție inumană disperată înlătură frica de întuneric, înlatură frica de necunoscut și te atrage dependent spre nepăsare. Am încercat să sparg ziduri, s-adun. Să repar căramizi sparte, să lipesc cu nedreptate, să fur. Am încercat să îndur, să înjur, să privesc în jur. Am încercat să-mi depășesc limitele, am călcat pe străzi încinse pentru libertatea prin cuvinte. Mi-am donat altora minute pentru a mă deschide și n-au apreciat. Mi-am arătat fața și nu m-au căutat. O inutilă impresie am lăsat oamenilor, ei încă mă privesc. Și TU o să dai vina pe mine spunând că nu iubesc, că nu-mi doresc, că nu iau decizii bune. Și TU o să pleci când ochii mei seacă și ard. De ce-mi spun că le pasă? De ce oamenii mint pentru a spune adevărul? De ce nu pot depășii umanitatea să fiu ca restul, mamă?

Mai naște-mă odată, mamă, căci mă simt sclava propriului suflet, mă simt legată. Am încercat să văd sperantă atunci când nu era, dar mi-a fost spulberată. Am încercat să privesc cerul, până și el a rămas singur. Până și cerul este singur. Când îmi ridic ochii din palme, aceeași lume doarme, sunt prea fragilă-n trecut, și-n prezent, și-n viitor. Sunt prea fragilă-n scuze, în vorbe, în momente, nu pot scoate sunete, nu pot asculta. Eu-s ascultată și uitată, draga mea.

Mai naște-mă odată ca să pot să respir ușurată, să calc pe propriile tălpi, să simt pereții goi, să nu mai renunț la tot pentru nimic. Greșeli plătite-n lacrimi și încurajări printre dinți, iubire nedormită și gemete lungi ascuțite. Mâini reci și tremurânde, ude; gânduri multe d-aia nu dorm; prețuri scumpe pentru orice pas rău, pentru orice om; dorințe mărunte, dar totuși pentru toată lumea eu cer prea multe; răceală profundă d-aia cer altă pătură, d-aia eu vara dorm cu plapumă; căldură-n ochi, nu văd, mi-e greu, e ceață, lacrimi ce-mi devin perdea, tocmai pânză de păianjen văd, de-aici îmi e fobia. Trăiesc cu frica-n piept de când am cunoscut gelozia, iar visele-mi curg în fiecare noapte până-mi distrug armonia. Somn nu prea am, e mâncat de stele, greieri, de gânduri grele, d-aia mă trezesc căscând obosită, nervoasă și sictirită.

Mai naște-mă odată, mamă, îmi pot depașii condiția prin tine, sunt ca un pui de Molie în devenire, îmi aștept viața desprinzându-mă de tine. Și-ncerc să-mi găsesc drumul cu atenție. Prea multă lipsă de intenție, prea multe lipsuri în precizie, dar numai tu, mamă, îmi poți readuce sufletul în liniște.

Iartă-mă.

tumblr_nm8xioMd711tul9ago1_540

Tu să mă ierți, iubite, că am dăruit cuvinte din trup și nu mi le mai pot lua înapoi. Tu să mă ierți, iubite, că am avut griji multe pentru tine. Să mă ierți că aș fi făcut orice pentru tine. Orice nu ți-ar fi fost de ajuns. Tu să mă ierți, iubite, că nu m-ai înteles, că ți-am vorbit în sentimente fără limite și tu-ai rămas indiferent.

Tu iartă-mă, iubite, că am oferit puține din câte aveam de oferit. Tu iartă-mă, iubite, că ți-am fost fidelă, ascultătoare, acum efemeră. Greșeala mea, iubite, că te-am iubit ca o nebună și ți-am demonstrat asta prin furtună, cu dor în mână, cu palma de mătase pe obrajii tăi, pe pielea ta.

Tu minte-te, iubite, că poți uita lucruri mărunte, că poți nega lucruri mărunte. Tu minte-te, iubite, că orice simt, te simte. Iartă-mă, tu, iubite, că n-am fost cea perfectă, că-am spart cuvinte în capul tău, dar cu toate astea nu ți-am făcut nici un rău. Tu iartă-mă, iubite, că poți să fii așa indiferent prin cuvinte. Tu minte-te, iubite, că ești tare. Tu minte-te în continuare.

Tu scuză-mă, iubite, că nu ți-am năruit atâtea vise cât ți-am împlinit. Scuză-mă că-mi exteriorizez frica pentru trecut. Tu scuză-mă, iubite, că uneori nu am tăcut. Unori te-am făcut să te simți singur. Tu scuză-mă, iubite, pentru zilele nedormite pentru tine, pentru plânsete.

Tu iartă-mă, iubite, că zâmbeam când eram cu tine, că eram fericită. Iartă-mă, iubite, că vedeam în tine singurul meu sprijin. Iartă-mă, iubite, că te veneram și te adoram. Iartă-mă că te-am pus mai presus de toate. Tu iartă-mă, iubite, pentru că nu vezi cât te iubesc. Iartă-mă iubite dacă nu ai ajuns să mă cunoști.

Tu iartă-mă, iubitule, dacă ți-am greșit vreodată, oricât ai vrea să mă găsești în altă fată, tu iartă-mă, iubite. Iartă-mi inocența, iubirea, demența, ura, speranțele false, “visele fabulate”, așa cum ziceai. Iartă-mi gândurile, iubite, și cu ele te iubeam. Tu iartă-mă, iubitule, că te-am iubit, te iubesc și te voi iubii întreaga viață. Iartă-mi sentimentele. Iartă-mă, iubitule, că nu te pot uita, nu te pot lăsa. Tu să mă ierți, iubite, pentru că nu pot fi alta!

Limite ce tind spre …

DSC_0271

Nu suport să aștept după lucruri. Agitație. Moara sufletului toarce ca iunie-n prăpastie. Dur somn dulce fără teamă, mi-aș lipii ceară pe geană ca s-adoarmă. Rânjet fad, fără fard, farfurii în ochi. Mă înțeapă simțurile, dar cu greu support, lumină, gălăgie. Mi-e dor de un sărut orb. Cânt cu frica-n stradă, uit cum mă destramă, uit cum mă condamnă și mă face sclavă. Când cu frica-n palmă, când cu ea în ramă, zeci de voci înseamnă, mii de portrete-n dramă.

Uit că am și buze, uit și de scuze, uit că sunt vie, respir…sunt ca una din mulțime. Ei se uită la mine. Eu mă uit la Ei. Suntem imitații de lut, sculptate cu ulei. Suntem niște picături de puroi nevindecat, prea grei pentru aer, prea grei pentru aripi.

Detest să aștept, să fiu limitată. Dorința e-n stele perfide și ele, ca noi toți…ca noi toți. Și minte ce simte orice cuvânt. Tu ști cum e să simți orice cuvânt? E agitație, tremur, freamăt, aglomerație, fermentație, durere-n suflete, șoc, pasăre fără aripi, ciorchine fără struguri, brad fără muguri, diamant neșlefuit, pământ ce se sfărâmă, iarbă ce se usucă, lună ce se pierde, soare ce explodează, univers uman, ghiare de prepelița, gândac de bucătărie, furnică ce nu știe. Totu-i ambiguu, dar simt că mă-ntelegi, tu.

E urât să aștepți ce știi că poți avea. Trebuie să tai limite cu țipete, să tai limite, tu, copilule. Taie orice limită ce te ține pe loc, dă foc. Dă-mi foc dacă tu crezi că te țin pe loc, fă-ți loc în propriul suflet ca să te poți iubii, căci dacă tu te iubești și alții te vor iubii. Ascultă, tu, copile, fugi de limite impuse pentru “bine”. Binele ți-l faci singur nu prin Ei. Fugi de destine. Desenează-ți viata pe-o hârtie și privește-o. Aia-i viața ta! Fugi de limite!

Renunț.

tumblr_o54ok0fro01uuu6ydo1_540

Azi renunț la tot. Azi las în urmă tot. Las timpul să-mi tracă pe lângă piele, las vocile să-mi iasă din creier. Azi renunț să mai vorbesc. Renunț să mai îmi doresc. Azi împlinesc. Azi împlinesc vise la braț cu propria-mi umbră. Azi mă joc de-a v-ați ascunselea cu toată lumea, să văd cine se mai întoarce. Nimeni. Azi râd ironic în fața Lor și mă prefac că-mi pasă dându-le satisfacție. Mor. Azi mor. Îmi vedeam viitorul altfel, d-aia am renunțat și la el. Am abandonat minuni nescrise, am întâmpinat închisori închise-n suflet. Azi am renunțat la umanitate. Dezumanizare-n case. Pierd pe lângă orice șansă.

Azi am renunțat la vise. Am renunțat la dor și la Mine. Am renunțat la iubire. Azi renunț la tot ce știam eu cel mai bine. Dezamăgire. Renunț la dezamăgire. Oamenii nu-s făcuți pentru mine. Îmi cumpăr o floare. Vreau să cresc cu ea în Soare. Vreau la Mare. Deși renunț la concentrare, accept orice idee pentru propria-mi formare. Azi renunț la orice stare. Privesc în față și nu dau atenție sufletelor pustii. Asta e o lume în care nu poți să devii. Nu poți să devii, ești inuman. Am renunțat la amânare, azi este momentul pentru o schimbare. Am renunțat să mai vreau, am renunțat și să mai pot. Renunț la tot și nu văd în asta nici un antidot.

Am renunțat la implicare, o să dorm. Am renunțat la putere, acum o să stau jos. Am renunțat la viața, probabil o să mor. Dar nu renunț la vedere, vreau doar să mai văd, speranțele mele cum își fac vreun rost. Azi mă simt fără adăpost. Azi mă simt singură și încerc să suport. Azi am renunțat la oameni, la încredere. Azi nimeni nu mă poate influența în vreun fel. Azi o să adorm la fel cum m-am trezit. Am să renunț la lacrimi și la gânduri, labirint.

Azi renunț la zâmbete, ironie. Azi renunț la stele, doar vise pustii. Azi renunț la orice trăire, durere nesemnificativă neștiută de nimeni. Azi mă ascund de oricine. Azi nu mai vreau să văd oameni, să nu-i mai simt lângă mine. Azi renunț la Mine și la Tine și la Voi. Am să renunț să mai doresc readucerea înapoi.

N-am știut că pot iubii o forță.

tumblr_o5xmns9CxE1sgxi0lo1_540

Mă ucide Ea cu valurile Ei spumoase, cu zgomotele Ei plăpânde ce-ți coase-n sâni mătase. Mă ucide Ea cu dorul și speranțele aruncate în sclipirea Ei, luciul Ei, oglinda Ei. Mă ucide Ea cu sentimente dezbrăcate, mă udă, mă întărâtă, mă atinge, îmi strigă numele cu ecou. M-am aprins ca un chibrit sub apă și încă nu mor sub plapuma ei sărată. Eu încă nu mor. Sărată ca sarea, sărată ca transpirația, sărată ca lacrimile ce-o plâng din nou.

Mă ucide Ea cu albastru de Nu Mă Uita, încet, ușor, câteodată mă zdruncina la mal și-mi săruta picioarele și fusta, îmi mângâia amăgirea ce mi-a sărat-o la sfârșit de Soare.

M-a ucis Ea când am privit-o după atâția ani. Am revăzut-o cu ochii mei de sticlă, am reflectat-o-n orice. Oh, am reflectat-o în orice… Nu sunt nebună, nu sunt! Eu sunt un alt suflet iubitor de Apă pitit într-un trup de fată. Dar nu-s nebună… jur că nu-s nebună.

Mă ucide Ea cu valuri laolaltă, cu nisip în ochi. Mă ucide-n mii de stele noaptea, în mii de răsuflări. Mă aprinde-n simțuri, în gânduri, în priviri, azi îmi readuce amintiri. Azi îmi încarcă memoria neobosită, neagitată. Ea Marea mea Acum Văzută îmi șoptește în fiecare seară și-mi îneacă zâmbete, râsete, demență. Îmi dă dependență mirosul de alge ce-mi încarcă plamânii. N-am avut nevoie de vânt ca să fumez acel aer. N-am avut nevoie de muzică, de oameni, de alte glasuri. Am avut nevoie de ce mi-a dăruit Ea, iar pentru mine Ea e mai mult decât o Apă, e mai mult decât înseamnă. Ea pentru mine e Zeiță de sare îmbrăcată subtil în alge și scoici sparte, melcii fiind cercei și nu am uitat de pielea ei fină și umedă de apă pură, ochi de drops și spumă.

Înger instabil purtat în vals cu vântul, agitat, tremurând își spune cuvântul. Tandru, dezamorțit, cald îmi îngheață suflul. Repede, încet își răsfață Pământul. Trei pași înainte, patru înapoi, încerc să-i iau locul Lui pentru un moment, să dansez cu Ea, să o simt pe pielea mea. Doi pași înainte, zece înapoi. Mă minte! Se schimbă, mă risipește odată cu nisipul de sub tălpi, mă înghite! Mi-a furat câteva minute din viață când m-a cutremurat, dar eu i-aș da mai multe doar că n-am rămas. N-am rămas Acolo… și nu mi-am luat Rămas Bun. M-am retras cum și-a retras și Ea brusc refluxul spre Ea aparandu-și proprietatea. Așa m-am retras și eu aparandu-mi demnitatea.

Ea pentru mine e Nemurire, Blestem și Armonie. Eu pentru Ea sunt doar una din mulțime: Simplă, Muritoare și Pustie.

Fragil.

tumblr_mh72r30YzF1rsz5ilo1_500

Fragilă ca frunza toamna, ca luna ziua, ca zahărul dintr-o vată pe băt. Fragilă ca un marțipan, ca un timpan, ca o sticlă. Viața mea de sticlă spartă-n cioburi de oglindă sub formă de diamante. Cristale-n palme, calc iar peste Noapte. Poate că-s pasăre de Noapte cu pene sub pleoape. Poate că dacă aș scrie șoapte mi-ar fi mai bine. Poate dacă nu aș mai gândii când sunt singură aș fi reparată, neuzată, poate aș fi mai parfumată. Crizanteme în obraji, ochi poate mai retrași și neaburiți, buze relaxate, vise neagitate. Poate aș fi fost necălcată de obligații, de gânduri, de reclamații, de scuze, de tentații, de suflet, de alții.

Fragilă-n Casă încuiată fără cheie împărțită nimănui. Fragilă sub coaste fără sprijinul oricui. Fragilă-n plămâni că-i simt grei și respir surzi. Fragilă-n sânge, că-l aud cum trosnește când curge. Fragilă-n retine și-n neuroni, fragilă-n impulsuri și stimuli. Fragilă-n gânduri mai mult decât ei. Citită printre rânduri cu flori de tei. Trei cuvinte risipite prin Casa mea. Nu dau cu aspiratorul nu vreau să pierd nimica. Răcoare în Casa mea, covoarele-s reci, încălzește cât poate inima. Mai aerisesc rareori să nu-i pierd mireasma tristă. Așa am învatat să traiesc, cu lumina în Casă că mi-e frică de întuneric.

Fragilă-n cuvinte, cine poate mă simte, cine nu le întoarce cu minte (sau fără), cine poate mă atinge pe minte, mă face să mă înmoi, mă vinde demonilor grei. Stau sub ochii lor de ceva timp și am uitat să-mi fie frică, mai frică mi-e de oameni. Demonii te ascultă, oamenii te ignoră. Ignorantă plătită-n ură, detașare și răceală. Fără flori și ciocolată, fără nori și aripi demne, fără lemne și așchii crude, doar raceala unui suflet.

Fragil ca însuși norii sufletu-mi poate fi, mai uitat ca niciodată, mai amânat ca altă dată. Sufet de piatră uscată, suflet pictat în această Casă, curcubeu lipsit de speranță, negativism păstrat în gheață. Doar lacrimi nescrise și necitite pe față. Căci fragilă viață a cuprins un suflet cu ochi de scoarță bătrână, cu mâini de pasăre nebună, cu gânduri neatinse de frică și glas întors de ecou. E singur și plin de greu.

Și partea proastă a lucrurilor.

13533247_1805501423018803_9131749903250252842_n

Am fost geloasă pe oamenii care te puteau avea aproape zi de zi. Am fost geloasă pe ochii care te-au putut privi vreodată. Am fost geloasă pe oameni fără motive din cauza ta. Din cauza ta mi-am atașat sufletul de moarte continuuă. Din cauza ta ochii mei tremură. Am fost geloasă pe aerul ce ți-l expira altcineva. Am fost geloasă pe cearceaful tău noaptea. Am fost geloasă pe stele noaptea că nu mi te pot da. Din cauza ta unele nopți au durut. Din cauza ta întunericul m-a cusut. Am fost geloasă pe zâmbete care n-au fost lânga mine. Am fost geloasă pe lumea care o țineai cu tine.

Am fost atașată de trup și suflet, de ochi și rânjet. Am fost atașată de iubire, de atingeri și suspine. Am fost atașată de durere și lacrimi pentru tine. Atașată de foc și scânteia din mine. Atașată de litere și cuvinte. Atașată de atenție și înțelegere deplină. Atașată de libertate și enigme. Într-un sfârșit am ales să mă închid în mine. M-am dezatașat. Dezumanizarea omului prin sentiment. Poluarea creierului cu un pigment. Defrișarea absolută a oricărui gând. Orice ține de prezent și trecut am să păstrez departe de suflet. Nu mai vreau să plâng.

Am fost disperată, agitată, cutremurată, zdrobită ca o furnică neatentă. Am fost lipsită de iubire, dementă. Am fost nebună, legată în lanțuri. Am fost o floare ofilită neatinsă. Am fost o irosire de informații, o furtună de aberații. Am fost un Ocean de iubire și palpitații. Am fost o ușoară flacără nestinsă de vânt. Am fost ce-ai dat ai avut în schimb. Am fost răzbunătoare de conflicte, dar am fost și convingătoare în iubire. Am riscat totul pentru tine. Am fost atentă, prezentă. Am fost uitată, neînțeleasă, lăsată baltă. Am fost ce nu-ți voi mai fi vreodată. Am fost ce nu voi mai fi vreodată. Promit.

Ai creat dezumanizarea sufletului doar printr-o sperantă, 10 ore, 20 de minute și 45 de secunde de tăcere. Peste 10 motive să renunț la numărătoarea iubirii mele. Peste 10 lucruri ce iubeam și vor fi stele. Peste 10 lacrimi vărsate pentru întuneric. Peste 10 ani voi fi încă aici văitându-mă că te iubesc deși mă risc. Peste 10 speranțe în care mai cred. Doar 1 poveste în care o sa mă înec.

Ei.

tumblr_mvdwslT1BM1sf275po1_540

Toți strigă. Toți strigă și-mi sparg oglinzile. Cioburi în perne, stau cu fața-n ele. Stau cu fața pe ele. Distrug vise cu ele, distrug vedere. Îmi spulberă ei visele mele, imi spulberă și cânt și voce și speranțe. Îmi mătură din stele dorințele mele. Îmi fură hainele, mă lasă goală. Mă simt neatașată. Ma simt uitată. Fiecare pentru el . Fiecare dar nu el. Fiecare doar sparg timpane. Îmi aruncă cu lacrimi în șanse, toți îmi aleargă oftatul, îmi opresc o nouă respirație. Tresar dar niciodată în raze, îmi iau lumina soarelui. Ei îmi iau Soarele. Îmi iau ultima fericire și-mi distrug clipa de nemurire, îmi încuie case și-mi descoase oase, ei îmi fură iale și-mi deschid răni false. Niciodată nu o să le pese. D-aia dărâmă ferestre, îmi cutremură sentimente, îmi strecoară cuțite în coaste. Ei îmi înjunghie vise încete. Îmi dezânfloresc flori, îmi astupă mireasma, îmi usucă petala. Ei îmi ard rădăcina, îmi rup frunza. Ei nu-mi șterg lacrima, îmi ud singură tulpina, îmi fură și Luna. Azi îmi fură și Luna, mă pun în genunchi: ploaia, furtuna, vântul. Ei mă aruncă înăuntru, înauntrul meu. Ei îmi arată fața lui Dracu. E prea frumos pentru mine. Ei mă aruncă în brațele celui ce nu mă va răsplăti, nu mă va ști niciodată. Ei nu mă vor ști niciodată. Îmi descos și redescos gânduri, îmi influențează rânduri, îmi fură litere, nu știu să mă exprim bine, îmi fură virgule, scriu o frază în opt rânduri, șase cuvinte. Nu mă ține minte. Nimeni nu mă ține minte. Fug cu mine, cuminte om, n-am cuvinte, să-ți fie milă de suflete e sănătos, dar de mine, dar de mine… ține minte, ei te vor minții în tot felul de bogății. Cum m-au furat pe mine te vor fura și pe tine.

Ei m-au separat de suflet, m-au legat strâns cu lacăt, ei mi-au tăiat aripi de fluture, mi-au arătat spre alte suflete crezând că mă voi regăsi în alții. Ei m-au târât peste grijile mele, eu țineam la ele. Ei îmi ziceau să-mi găsesc o fericire, dar ei nu știau ce înseamnă fericirea pentru mine, doar ce înseamnă fericirea pentru ei. Ei mi-au scris viața reală dând foc vieții mele. Mi-au furat secretul de pe buze, mi-au lăsat alt loc de scuze, nici o motivație, doar scuze. Scuze că nu pot fi altfel, scuze că nu pot mai bine, scuze că nu pot mai mult, scuze dar știam că mă ști mai bine, scuze dar las pe mâine, scuze nu am știut că pot face asta, scuze nu-s eu asta, scuze nu mai țipa, scuze nu-i vina mea. Au trecut prin mine. Ei mi-au hrănit mai mult grijile și mi-au reaprins iar temerile și tot ei îmi vor binele și tot ei îmi cer fericirile. Îmi vreau drepturile, îmi vreau aerul, visele și grijile, glasul și golurile. Vreau să râd fără motive și să plâng doar pentru un motiv. Ei nu mi-au dat motive să fiu acum. Ei nu mi-au dat nici o șansă să fiu acum…Ei m-au împușcat. Azi sunt dar nu-s Eu.

Ei au trăit special ca să mă îngroape de bine și de mine. Au trăit toți pentru mine, pentru tine cititor făr’ de știre, toți vor să cazi mai bine decat au căzut ei trași de alții în jos. Pământul e dulce dar mai dulce-i dulcele tău. Mai bine e sufletul tău. Ei vor să-ți înșele vise, îți interzic destine. Îți șoptesc drumuri deja merse, îți sparg oglinzile. Cititot făr’ de știre, ține minte toată lumea te minte, tu să fii cuminte și cu minte în suflet pentru că ai ochi calzi și nu te pot lăsa să cazi. Am grijă de tine spunându-ți că ei deși te îngroapă, te învață să te salvezi de Zile. Rămâi cu bine, eu rămân cu Tine.

Dar eu…eu? Zi-mi.

gh11 (12)

Fericirea unui chibrit aflat într-o baltă ar fi focul, cum și fericirea unei păsări fără aripi ar fi zborul, fericirea unui cer fără stele ar fi morții goi, iar fericirea lunii fără lumină ar fi cunoaștea luciferică. Fericirea unui ac fără ață ar fi un pulover adunat de ațe, cum și fericirea unei foarfece fără lame ar fi perfecțiunea. Fericirea uni bloc fără ferestre ar fi aerul rece, cum și fericirea aerului fără oameni ar fi îngrămădirea unor suflete.

Fericirea unui fir de iarbă uscat ar fi ca soarele să nu mai râdă, cum și fericirea pământului fără ploaie ar fi să ningă. Fericirea gândului fără temeri ar fi problemele. Fericirea unei muște fără aripi ar fi un elefant, fericirea unei sticle sparte ar fi complexitatea, cum și fericirea fricii noastre încoțită de moarte ar fi anxietatea. Și poate fericirea unui pin fără frunze ar fi o haină nouă.

Fericirea unui scriitor fără inspirație ar fi o muză nepredestinată multora, cum și fericirea fericirii tale fără vreo atașare ar fi un suflet. Fericirea buzelor fără sărut ar fi o atingere, cum și fericirea unei atingeri fără trup ar fi o senzație. Fericirea unei palme goale ar fi un sân sau poate-o floare, iar fericirea unui ochi orb ar fi trupul masculin printr-un fior. Fericirea unui zâmbet fără dinți ar fi o sărutare divină, cum și fericirea divinității ar fi dracu.

Fericirea unei farfurii sparte ar fi o furculiță, cum și fericirea mea fără Tine ar fi doar o clipa. Fericirea unei țigări fără foc ar fi fumul, cum și fericirea fumului fără foc ar fi o țigară. Fericirea unei fericiri neatinse ar fi orizontul. Fericirea unei tristeți fără motiv ar fi motivul. Fericirea unui nimic ar fi ceva, cum și fericirea ceva-ului ar fi o broască. Fericirea unei frunze de tei fără floare ar fi vântul ce-l îndoaie, cum și fericirea unei curve în timp ce face sex ar fi iubirea necondiționată, nu banii. Fericirea unui ponei ar fi să fie unicorn, cum și fericirea nopții ar fi să fie zi.

Fericirea numerelor dezordonate ar fi șirul indian, cum și fericirea unei Flori de Nu-Mă-Uita ar fi să o uite cineva în suflet. Fericirea unui oftat lung fără aer ar fi un copac, iar fericirea crengilor uscate ar fi ploaia. Fericirea tuturor fără nimeni ar fi toată lumea. Fericirea unui cânt al sufletului făraă muzică nu ar fi un talent.

Fericirea lui fără ea ar fi o slăbiciune. Fericirea unui pas greșit ar fi trecutul, cum și fericirea viitorului ar fi viitorul. De aceea fericirea unui leopard fără pete ar fi sa fie o pisică, de aceea toți oamenii strigă, fiindcă fericirea glasului fără voce ar fi sunetul. Înțelegi că prin toate astea am vrut să-ți arăt că fericirea mea fără tine ar fi niciodată? Fericirea unui niciodată ar fi cândva, nu stiu dacă înțelegi că fericirea mea fără tine ai fi TU. Spune-mi ce ar fi fericirea fără mine acum…Spune-mi ce e fericirea fără mine?